Vița este viața mlădițelor

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia XXII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 322

„(...) Viața aceasta omenească n-are absolut nici o valoare și nici nu socotim și nici nu numim în general bine ceea ce se sfârșește în această viață pământească. Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumusețea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârșit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit și nici nu-i admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea altei vieți (Matei 6, 33). Susținem că trebuie să iubim și să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieți, iar pe cele care nu țintesc spre viața aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare. Care este această viață, unde este și cum o vom trăi sunt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte, pentru că ne-ar depărta de subiectul de față, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vârstă decât voi. Poate că v-aș arăta-o îndeajuns spunându-vă atât numai, că dacă cineva ar aduna cu mintea și ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătățile acelei vieți, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; și sunt tot atât de departe unele de altele, pe cât de departe sunt umbra și visul de lucrurile reale.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 932-933

„Dacă deci mlădița este în acest mod, atârnând, ca să spun așa, degeaba de tulpina viței, va fi expusă cuțitului lucrătorului, căci o va tăia cu siguranță și o va da ca gunoi deșert focului. Aceasta e osânda celor neroditori, precum socotesc că spune, în chip de parabolă, stăpânul către lucrător, despre smochin: Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? (Luca 13, 7). Așa socotesc că și Dumnezeu, Tatăl tuturor, taie mulțimea uscată și neroditoare a mlădițelor care atârnă fără folos de vița spirituală. Căci cred că îngrijitorul de sufletele noastre, adică Dumnezeu, vrea să arate prin parabola de aici ce și câtă pagubă suportă sufletul tăiat din comuniunea cu El. Căci va fi aruncat spre nimic cel ce nu se va folosi spre nici o facere de bine, predându-se în mod neîndoielnic chinului și făcându-se hrană focului a-toate-consumator. Dar și prin prorocul Iezechiel s-a spus despre aceasta, tâlcuindu-se: Fiul Omului, ce întâietate are lemnul de viță de vie față de oricare alt lemn, și coarda de viță de vie între arborii din pădure? Se ia oare din el vreo bucățică pentru vreun lucru? Se ia oare din el măcar pentru un cui, ca să atârni de el vreun lucru oarecare? Iată, el se dă focului spre ardere; amândouă capetele lui le mistuie focul, și mijlocul arde și el (Iezechiel 15, 2-4). Înțelegi deci că ceea ce a fost tăiat și desprins cu totul e pe de-a-ntregul nefolositor, deci nu poate fi folosit la nimic din cele necesare, ci doar se dă focului. Deci, nu e vădit că, chiar dacă suntem făcuți mlădițe și suntem eliberați de rătăcirea politeistă, mărturisind doar credința în Hristos, dar rămânând lipsiți de unirea prin fapte, vom suferi cele ale mlădițelor zadarnice? Și ce va urma? Vom fi tăiați în întregime și vom fi predați focului, pierzând seva de viață făcătoare pe care o avem de la viță, adică Duhul. Căci ceea ce a spus Hristos despre cel ce îngroapă talantul (Matei 25, 18), aceasta o va vedea cineva împlinindu-se și cu cei ce suferă în întregime tăierea.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)