Vocabular religios

inimă: organ al corpului care face să circule sângele. Ea nu este numai sediul afecţiunilor, ci şi locul şi centrul întregii vieţi spirituale (cf. Matei 13, 15; I Corinteni 2, 9). Termenul folosit în Noul Testament are mai ales sens figurat, cu multe semnificaţii şi sub diverse aspecte. Se zice că inima are ochi care pot vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) şi cugetă: „ochii inimii“ (Efeseni 1, 18); ea crede (Romani 10, 10) spre mântuire şi este lăcaş al Domnului sau al diavolului. Se vorbeşte şi despre „inima pământului“, adică mormântul în care a stat mort trupul Fiului Omului trei zile (Matei 12, 40). Inima omului, făptura Creatorului, a fost dintru început lăcaşul lui Dumnezeu, după care, prin păcatul neascultării, a devenit sălaş al vicleanului diavol. Inima omului osândeşte (I Ioan 3, 20) sau apără (Romani 2, 5-15), se întristează sau se bucură (Fapte 14, 17) şi „arde“, se încălzeşte la cuvântul Domnului (Luca 24, 32) sau unelteşte sfaturi, planuri viclene. Dar Domnul Hristos va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor (I Corinteni 4, 5). Hristos este iubit din toată inima, şi din tot cugetul, şi din toată virtutea şi tot aşa aproapele (Matei 22, 37-38). Inima este şi izvorul credinţei şi al mântuirii (Marcu 11, 23). Inima urcă spre cele cereşti (Luca 12, 33-34). Se vorbeşte şi de „inimi învârtoşate“ (Marcu 6, 52; 8, 17-21), care pricep greu sau refuză a pricepe; sau de „inimi viclene puse în slujba celui rău“. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)