Vocabular religios

duhul sfinţeniei (Romani 1, 4): expresie care determină pe Iisus Hristos, ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere“. Expresia „după duhul sfinţeniei“ vrea să zică după firea Lui dumnezeiască, care e sfântă şi sfinţeşte (Evrei 2, 11), cu care a grăit prin prooroci, a făcut minuni şi prin care a înviat şi trupul Său omenesc. Deci nu este vorba de cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi - Duhul Sfânt -, ci de dumnezeirea lui Iisus Hristos, care se confundă cu infinita sfinţenie;

effatha: expresie aramaică însemnând „deschide-te!“ (Marcu 7, 34), cuvânt rostit de Mântuitorul Hristos când I-au adus un surd şi gângav căruia, punându-i degetele Sale în urechi şi atingându-Se de limba lui, i s-au deschis urechile şi i s-a dezlegat limba şi îndată a început a auzi şi a vorbi; Efraim: numele unuia dintre cei doi fii ai lui Iosif, nume care s-a dat apoi uneia dintre cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Efraim, însemnând „roditor“ sau „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţară străină“ (Facere 41, 50), era fratele lui Manase, ambii fiind născuţi în Egipt de Asineta şi nepotul lui Iacob. Tot Efraim se numeşte şi cetatea în care S-a retras Iisus cu ucenicii Lui, la nord-est de Ierusalim - aproape de pustiu (Ioan 11, 54), la 5 mile spre est de Betel. După învierea lui Lazăr, căutând sinedriştii să-L omoare, „Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei. El a plecat de acolo (din Betania) într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim şi a rămas acolo cu ucenicii Lui“. Era tocmai în preajma Paştelui. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)