Vocabular religios

Data: 29 Decembrie 2008

dreptatea lui Dumnezeu: În Noul Testament se vorbeşte de o dreptate omenească, dreptate care se trufeşte (Luca 18, 11), ca rezultat al forţelor proprii ale oamenilor încrezători în ei înşişi, care se numesc pe ei drepţi. Aşa este „dreptatea Legii“ sau „din faptele Legii“ (Galateni 2, 21, 3, 21) cum era a fariseilor. Alta este însă dreptatea lui Dumnezeu şi, cea care vine de la El - prin credinţă - dreptatea harică. Expresia „dreptatea lui Dumnezeu“ se întâlneşte deseori în Noul Testament (Romani 1, 17; 3, 5, 21. 22, 25, 26; 5, 17, 21; 6, 13, 16, 18-20; I Corinteni 1, 30; II Corinteni 3, 9; 5, 21; 6, 7; 9, 9; Efeseni 4, 24; 5, 9 ; 6, 14; Filip. 1, 11; 3, 9; Iacov 1, 20 ; II Petru 1, 1). Sub această formă ea indică însuşirea sau atributul şi lucrarea lui Dumnezeu. El este din fire drept şi lucrează dreptatea, pe care o dăruieşte, o împărtăşeşte şi oamenilor ca pe un dar şi sub formă de har lucrător, spre a-i aduce în starea de înfiere şi de dreptate dinainte de căderea lui Adam. Prin aceasta îi ajută a deveni şi ei drepţi, renăscuţi la o nouă viaţă, sporind în ea spre desăvârşire - prin conlucrarea cu harul, „până la măsura vârstei deplinătăţii fui Hristos“ (Efes. 4, 13). În acest sens, Mântuitorul recomandă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (pe care El o dă) ...“ (Matei 6, 33). Împărăţia şi dreptatea Lui se condiţionează una pe alta (Matei 25, 34), încât se poate spune că împărăţia lui Dumnezeu este înainte de orice „dreptate“ sau că este ea însăşi dreptatea spre care tinde, ca spre ţinta finală. Fiindcă „dreptatea este împărăţia lucrată (actualizată), iar împărăţia este dreptatea sprijinită prin fapte“ - cum lămureşte Sfântul Maxim (Filocalia, 3, p. 321). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)