Vocabular religios

defăimare, a defăima: grăirea de rău sau ponegrirea cuiva, bârfire, contestându-i-se aceluia calităţile sau atribuindu-i-se fapte nedemne, spre a i se păta onoarea. Sfântul Apostol Pavel foloseşte acest termen o dată în II Corinteni, capitolul 12, versetul 10. Primind răspuns că harul Domnului îi este de ajuns în slăbiciuni şi în necazuri, el spune: „De aceea, mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri şi în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“. Sfântul Apostol Pavel era defăimat de iudaizanţi. Al doilea termen pentru defăimare este folosit în textul care arată succint bucuriile, necazurile, batjocurile şi calomniile sau defăimările pe care le-a îndurat Sfântul Apostol Pavel pentru Hristos şi pentru Evanghelia propovăduită de El, căci zice: „Prin slavă şi necinste, prin defăimări şi laudă, ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr“. Aici, precum şi în versetele ce urmează, se arată prin antiteză „armele dreptăţii“ sau „cele de-a dreapta“ - slavă, laudă şi iubire de adevăr - şi „cele de-a stânga“ sau necazurile îndurate de el - necinste, defăimare şi acuzaţia nedreaptă de „amăgitor“, din partea vrăjmaşilor lui, iudaizanţi îndeosebi. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)