Vocabular religios

corabie: ambarcaţiune construită din lemn sau alt material care pluteşte pe apă. Termenul este folosit de şase ori, cu sens propriu şi metaforic. În sens propriu, în Noul Testament, indică marea corabie a lui Noe (Matei 24, 38; Luca 17, 27; I Petru 3, 20) construită de el după indicaţiile date de Dumnezeu spre a se salva de potop. În această corabie s-a izbăvit de apele potopului dreptul Noe cu toţi ai casei lui, „adică opt suflete“ (I petru 3, 20), ape în care a pierit lumea veche (II Petru 3, 6). Din această pricină, corabia lui Noe s-a numit corabia sau „chivotul mântuirii“ (Evrei 11, 7). În sens metaforic, corabia lui Noe înseamnă Biserica, iar apa potopului închipuia „Botezul care mântuie“ (I Petru 3, 21);

cornul mântuirii (Luca 1, 69): expresie unică, tradusă prin „putere de mântuire“. Preotul Zaharia, inspirat, binecuvintează pe „Dumnezeu că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său Israel; şi ne-a ridicat putere mântuitoare în casa lui David, slujitorul Său“. Or, „cornul mântuirii“ sau „puterea de mântuire“ este o altă expresie care caracterizează însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Mesia cel aştepat -, trimis a Se întrupa pentru răscumpărarea lui Israel şi a întregii omeniri, care crede în El, devenită „Noul Israel“; Cortul Mărturiei: construit după porunca lui Dumnezeu din lemn de salcâm, era purtat din loc în loc de preoţi (Ieşire 25, 9-14). El avea două încăperi, despărţite printr-o perdea: Sfânta şi Sfânta Sfintelor. În Sfânta se aflau sfeşnicul cu 7 candele şi masa cu pâinile punerii înainte, iar în Sfânta Sfintelor se aflau altarul tămâierii şi lada dreptunghiulară sau Chivotul Legământului (Testamentului) sau al Legii. În el se ţineau, pe lângă vasul cu mană, şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit, şi tablele Legii; dar deasupra Chivotului era „heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării“ (Evrei 9, 2-5; Apocalipsa 11, 19). Chivotul închipuia prezenţa lui Dumnezeu în Cortul Mărturiei şi mai apoi în templu; Cortul adunării, ca Templul, era considerat „lăcaşul“ sau „casa lui Dumnezeu“ (Ioan 2, 14-16; Fapte 7, 44, 16). Acelaşi termen este folosit şi pentru corturile în care au locuit Avraam, Isaac şi Iacov, şi apoi evreii în pustiu (Evrei 11, 9), după ieşirea din Egipt. În amintirea vieţuirii lor în corturi, au şi statornicit Sărbătoarea Corturilor, care se prăznuieşte după strângerea recoltelor de toamnă (Ioan 7, 2, 37) şi care ţine şapte zile. Se vorbeşte şi de „Cortul lui Moloh“, zeul amoniţilor, şi de „steaua dumnezeului Remfan“, cărora ajunseseră a se închina evreii, fapt pentru care Dumnezeu avea să-i strămute în robia Babilonului (Fapte 7, 43). În sens metaforic, „cortul“ înseamnă „existenţa pământească sau cerească“ a celor credincioşi. „Căci, ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână, în ceruri“ (II Corinteni 5, 1-4). În acest scop, îndeamnă Mântuitorul: „Faceţi-vă prieteni (aici) cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Luca 16, 9). Acelaşi termen indică şi „cortul ceresc al lui Dumnezeu“, unde Hristos, Arhiereul cel „liturghisitor Altarului şi Cortului celui adevărat pe care Dumnezeu l-a înfipt, nu omul“ (Evrei 8, 2; 9, 11; Apocalipsă 13, 6; 15, 5 şi 21, 3).