Vocabular religios

Data: 28 Octombrie 2008

coiful mântuirii: expresie folosită de două ori de Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 17 şi I Tesaloniceni 5, 8), pentru a indica una dintre armele duhovniceşti puse de Dumnezeu la îndemâna creştinilor, pe care ei trebuie să ştie să o folosească permanent. Este o figură metaforică, pentru că atât coiful, cât şi platoşa făceau parte din îmbrăcămintea metalică de luptă a soldaţilor romani. Coiful roman se punea pe cap şi în jurul capului pentru a-l apăra pe soldat de sabia vrăjmaşului. „Luaţi şi coiful mântuirii“ (Efeseni 6, 17). În textele amintite, expresia are înţeles spiritual. „Coiful mântuirii“ vrea să însemne forţa spirituală sau harul mântuirii, dat de Dumnezeu prin Iisus Hristos – Care a realizat opera mântuirii obiective şi ne-a oferit-o în dar; nu trebuie numai să primim şi să ne însuşim această forţă, ci să şi conlucrăm cu ea şi să luptăm cu ajutorul ei împotriva atacurilor viclene ale vrăjmaşului mântuirii. Coiful, vizând apărarea capului - sediul minţii şi al gândurilor, în permanenţă atacate de săgeţile trufiei şi ale îndoielii -, are în vedere apărarea întregii fiinţe omeneşti. Mântuirea însuşită, lucrată de noi cu harul lui Dumnezeu, presupune întreita lucrare întreolaltă a credinţei, nădejdii şi dragostei creştine. În acest sens îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel în al doilea text, zicând: „Să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji... Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne cu platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire“ (I Tesaloniceni 5, 8). Prin urmare, acest coif al mântuirii ne apără de „săgeţile cele aprinse“ şi pierzătoare ale celui rău (diavolul), iar în viaţa de dincolo, dacă suntem împodobiţi cu faptele virtuţilor bineplăcute lui Dumnezeu (Galateni 5, 22; I Petru 2, 5), „coiful mântuirii“ ne asigură atunci şi de mân-tuire. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)