Vocabular religios

- cal: animal domesticit, folosit pentru tracţiune şi călărie. Este amintit o dată de Sfântul Iacov (3, 3) într-o comparaţie cu limba care, deşi este un mădular mic, nu poate fi stăpânită cum pot fi stăpâniţi caii cu frâul (Iacov 3, 3-6). Cele cincisprezece locuri în care se întâlneşte termenul sunt numai în Apocalipsă, unde se vorbeşte de cai şi călăreţi. Astfel, se spune că, după ce Mielul a deschis una dintre peceţi, Apostolul a văzut un „cal alb“ şi Cel ce şedea pe el avea cunună pe cap, ca un biruitor (6, 2). La deschiderea celei de-a doua peceţi, a ieşit un „cal roşu ca focul“ şi călăreţul cu sabia în mână (6, 4). La ruperea peceţii a treia, a apărut un „cal negru“, iar călăreţul ţinea în mână un cântar (6, 5); la a patra pecete ruptă, a văzut „un cal galben-vânăt“, al cărui călăreţ era moartea şi iadul o urma (6, 8). Se aminteşte de înfăţişarea unor lăcuste asemenea unor cai pregătiţi de război (9, 7-9 ; 17-19), iar călăreţii lor - având platoşe de foc (14, 20 ; 18, 13). Caii albi purtau pe biruitor (19, 11, 14, 18-19, 21).

- idioritmic (idioritme, idioritmie) - organizare monahală în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.), aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afara incintei. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă.