Vocabular religios

- bunăvoinţă - bunăvoire: lucrare făcută cu plăcere şi cuviinţă faţă de cineva. Astfel, prin primul termen şi prin verb se arată că „Dumnezeu-Tatăl a binevoit a trimite pe Fiul Său, Iisus Hristos, în lume“, prin întrupare, spre a mântui lumea şi a înfia pe cei ce cred în El, prin Fiul.

La naşterea Domnului, îngerii vestitori cântă „bunăvoirea“ Tatălui: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“. Iar la botezul Lui şi la schimbarea la faţă, Tatăl mărturiseşte: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit…“. Căci „în El (Iisus Hristos) a binevoit Dumnezeu să se sălăşluiască toată plinirea“ dumnezeiască şi omenenească. La rândul Său, Fiul a făcut cunoscut lumii prin propovăduirea şi viaţa Sa „taina voii Sale (a Tatălui), după bunăvoirea Lui, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte spre iconomia primirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate, întru El“. Se spune apoi că Dumnezeu a binevoit a alege pe Pavel, din pântecele maicii sale, pentru apostolat, aşa cum şi creştinii sunt chemaţi şi aleşi prin aceeaşi bunăvoire a Lui, la mântuire. La rândul său, Pavel are „bunăvoinţa inimii“ lui şi rugăciunea către Dumnezeu pentru mântuirea lui Israel. Iudaizanţii vesteau pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, iar Pavel şi apostolii îl vesteau din „bunăvoinţă“. Orice acţiune bună, făcută în numele Domnului, este expresie a bunei voinţe. (pr. Dr. Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, 1995)