Vocabular religios
- blând, blândeţe: calitatea celui iubitor şi temperat. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ (Matei 5, 5). Ca Împărat al Sionului, Hristos „vine blând şi şezând pe mânz de asină“ (Matei 21, 5). „Omul cel tainic al inimii“ trebuie să poarte „podoaba cea nestricăcioasă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (I Petru 3, 4). Duhul blând este şi „duhul blândeţii“ (I Corinteni 4, 21; Galateni 6, 1). Blândeţea este însuşirea sau proprietatea lui Iisus, a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, pe care El o acordă şi celor care cred şi se silesc s-o cultive. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos“ (II Corinteni 10, 1); iar la cei care o dobândesc, ea se numără printre „roadele Duhului“, opuse „faptelor trupului“ (Galateni 5, 19-20). „Iar roada Duhului - zice - este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22-23). Cei care au aceste daruri duhovniceşti lucrează cu „duhul blândeţii“, îndreptând pe cei greşiţi (Galateni 6, 1; Efeseni 4, 2) „cu toată blândeţea“, ca unii ce poartă blândeţea ca pe o îmbrăcăminte (Coloseni 3, 12; II Timotei 2, 5; Tit 3, 2; Iacov 1, 21; 3, 13; I Petru 3, 16). Numai „cei blânzi vor moşteni pămâtul cel nou“ (Matei 5, 5; II Petru 3, 13). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)