Vocabular religios

- bine: ceea ce trebuie să fie bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Termenul se foloseşte de şase ori în Noul Testament: de patru ori ca locuţiune adverbială: „a face bine“, cum spune Domnul la adresa celor care cârteau pentru femeia care I-a turnat mirul de nard, de mare preţ, pe cap, care mir trebuia, după ei, vândut, iar cu banii obţinuţi, ajutaţi săracii. Iar El le răspunde: „Lucru bun a făcut ea pentru Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi…“ (Marcu 14, 3-7). Sau cum îndeamnă Apostolii pe creştini: „Păzindu-vă (de idolotite sau sugrumate), bine faceţi“ (Fapte 15, 29). Ori: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine…“ (Efes. 6, 13). Şi: „Fă bine şi vei avea laudă“ (de la dregători) (Rom. 13, 3). În alte trei texte, e folo-sit ca exclamare de bucurie. Astfel, străpânul zice către sluga credincioasă: „Bine, slu-gă bună şi credincioasă…, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău“ (Matei 25, 21, 23; Luca 19, 7). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)