Vocabular religios

- Maniheism: erezie creştină dualistă propagată de Manes-Mani (216-277), filosof persan care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul „trimis“, întruchiparea fizică a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul susţine dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, binele şi răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit. Organizată ca o nouă religie, „religia luminii“, având cărţi, cult şi ierarhie, mişcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii şi persecuţii crunte. În secolele IV-V se răspândeşte în China şi în Europa Occidentală;

- Theopashism: controversa se iveşte la Constantinopol, sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocată de includerea în textul „Trisaghion“-ului a adausului „Care S-a răstignit pentru noi“, de către patriarhul monofizit Petru de Antiohia. În această dispută era deja angajat Teodoret, episcop de Cir (d. 466), care în 453 consacra combaterii theopashismului o carte („Epitome“) dintr-un compendiu contra ereziilor, susţinând că Fiul lui Dumnezeu, despre Care face menţiune „Trisaghionul“, a murit pe cruce. Sfântul Chiril al Alexandriei învăţa că expresia „Dumnezeu a suferit în trup“ consună cu hristologia ortodoxă, deoarece Fiul a asumat natura umană în condiţia sau modul de existenţă („tropos“) în care Adam a lăsat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane pe care El a asumat-o. În 534, papa Leon al XlI-lea acceptă formula, la început suspectă: „Unus de Trinitate passus est carne“ (Unul din Treime, dintre Persoane, a suferit în trup). Formula fusese introdusă de călugării ortodocşi şi acceptată de împăratul Justinian în „Mărturisirea de credinţa“ publicată în 544. (pr. prof. dr. Ion Bria, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă“, EIBMBOR, 1981)