Vocabular religios

agapă: iubire frăţească, iubire trăită prin fapte; masa dragostei frăţeşti, obicei iniţiat de Apostoli în Biserica-Mamă din Ierusalim, unde se începuse o viaţă de obşte. Aceste mese comune erau legate de săvârşirea Sfintei Euharistii (Fapte 2, 42-46; 6, 2). Ele existau şi în Biserica din Corint (I Cor. 11, 20), poate şi în alte Biserici. De regulă, agapele aveau loc după terminarea serviciului divin (Fapte 2, 42, 46), deci după împărtăşirea tuturor; dar, cei din Corint se pare că le făceau înainte, din care pricină Sfântul Apostol Pavel îi învinuieşte, zicând că „nu se poate mânca Cina Domnului“ (I Cor. 11, 20-21). Despre astfel de „agape“ sau mese de obşte vorbeşte şi Sfântul Iuda, ruda Domnului, când scrie (în anul 66) Bisericilor din Ierusalim şi din Palestina despre unii eretici: „Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre de dragoste (frăţeşti), ospătând fără sfială cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici, fără rod, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care-şi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, pentru care s-a păstrat bezna întunericului pe veci» (Iuda 12-13; II Petru 2, 13). Deşi agapele aveau caracter sfânt şi urmăreau formarea simţului de solidaritate între creştinii de toate categoriile sociale (Iuda 17), cu timpul, ele s-au rărit şi s-au desfiinţat, prin secolele V-VI. Cum se vede din cele arătate, aceste agape sau „mese de obşte“ începuseră să degenereze; pe de o parte, prin îmbuibarea unora, pe de alta, prin participarea la ele şi a ereticilor, care urmăreau nu numai satisfacerea poftelor lor mârşave, dar şi coruperea credincioşilor Bisericii şi destrămarea solidarităţii frăţeşti şi a unităţii credinţei. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan Mircea, EIBMBOR, 1995)