Vocația trecutului

În zilele mohorâte, melancolia inundă simțurile. Melancolie pentru unii, melatonină - substanța care induce somnolența - pentru alții. Iar trecutul se imprimă în fața ochilor minții ca o icoană de neșters. Amintirile încep să dea năvală, una după alta, una amestecându-se cu alta, până când mintea, suprasaturată, se simte de-a dreptul angoasată. Ispite, încercări, reacții normale? Greu de spus, dar toamna se pare că se manifestă cel mai pregnant în viața omului această vocație a trecutului.

Paradoxală ca termeni, pentru că vocația pare a fi imprimarea unei direcții viitoare, nu a uneia care se află în urma noastră, vocația trecutului exprimă, de fapt, reașezarea noastră interioară față de ceea ce a fost. Valorificarea trecutului este o vocație, prea mulți fiind cei care au de suferit psihic în prezent fie sub influența succeselor din trecut, fie sub cea mai pregnantă a eșecurilor. Iar această vocație a trecutului este un element eminamente bizantin, cu rădăcini foarte vechi. În Bizanț, sărbătorile, procesiunile, participarea însăși a împăratului la viața socială erau menite să arate atât prezentul glorios, viitorul strălucit, cât și trecutul inestimabil - comoară de mare preț cu care puține națiuni se puteau lăuda. Tezaurul istoric era pus în slujba unui popor întreg. Nu mai conta că moștenitorii prezenți poate nu mai erau la nivelul celor din trecut. Ceea ce conta era măreața moștenire, imensa tradiție pe baza căreia își puteau clădi viața prezentă, temeiurile viitoare, micile izbânzi de astăzi și planurile de mâine.

Astăzi, vocația trecutului este pe cale de dispariție. Pentru că trecutul însuși este pe cale de dispariție... deplină. Se încearcă ștergerea întregii moșteniri creștine a Europei. O scufundare a veacuri de istorie într-o negură mai deplină decât cea care a înghițit, o dată pentru totdeauna, ținutul dispărut al Atlantidei antice. Se încearcă tot mai mult crearea unui om fără memorie, concentrat exclusiv asupra prezentului. Și, poate, în termenii toamnei, se încearcă înverzirea tuturor frunzelor care stau să cadă în speranța că acestea nu se vor mai îngălbeni niciodată, fără a se ști că, de fapt, frunzele de astăzi, care cad, lasă locul celor care vor răsări mâine și le vor prețui memoria. Am ajuns să urâm trecutul, să îl considerăm ca o povară, nu un ferment deosebit de prețios, care hrănește idealurile de mâine, care crește speranța de astăzi. Dar, în lipsa unui trecut la care să ne raportăm, ne trezim nehotărâți, stagnând într-o amăgire sufletească fără sfârșit, bătând pasul pe loc. Nemaiavând cu ce să comparăm succesul de astăzi, îl considerăm drept ceva extraordinar sau, din contră, lipsit de utilitate. În fața eșecurilor, ne predăm cu totul sau, din contră, le cosmetizăm în reușite, deși ne recunoaștem în fața propriei gândiri minciunile sfruntate, dar, iată, nu mai putem să renunțăm la ideea de a eradica trecutul, de a ne lepăda de el, deși continuăm să îl formăm.

Lepădându-ne de propriul trecut, ne lepădăm de noi înșine. Lepădându-ne de noi înșine, ajungem să nu ne mai recunoaștem. Trăim într-o bulă spirituală, aproape angelică, nemairaportându-ne la nimic, crezând că totul merge bine, uitând de noi înșine complet, desfigurându-ne spiritual. Și, iată, am frânt vocația trecutului, dar, din păcate, nu ne mai recunoaștem, deoarece oglinda în care ne proiectam chipul zace făcută țăndări pe podeaua timpului.

Întoarcerea la Hristos nu este o întoarcere la trecut. Este o asumare a trecutului. A toamnei. A frunzelor care au dreptul să îngălbenească și să cadă. A vocației omului de a asuma ceea ce este: o toamnă în desfășurare, care pregătește întotdeauna primăvara Împărăției cerurilor care va să vină. Și dacă lucrul acesta rămâne atât de greu de asumat este pentru că am fost învățați să trăim exclusiv în viitor. Iar viitorul nu este niciodată o vocație, viitorul este întotdeauna o grijă. Iar grijile sunt exact opusul vocației: ele închid glasul interior al lui Dumnezeu, nu-I răspund niciodată.