Vrednic slujitor al muzicii corale româneşti

În urmă cu 80 de ani trecea la cele veşnice marele compozitor, dirijor şi profesor Gheorghe Cucu, talentat şi vrednic slujitor al muzicii corale româneşti religioase şi laice. Iubitor al cântecului popular şi al melosului psaltic, Gheorghe Cucu a lăsat muzicii româneşti o moştenire spirituală de autentică esenţă românească.

Creaţia sa muzicală vocală rămâne o comoară plină de frumuseţe şi sensibilitate. Frumuseţea şi atractivitatea muzicii sale se datorează atât talentului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, cât şi pregătirii sale muzicale desăvârşite de care a beneficiat încă din anii copilăriei, începând cu studiile muzicale bisericeşti şi continuând cu cele universitare, la Conservatorul din Bucureşti şi în străinătate. Cântecul popular şi cântarea de strană au fost sursele de inspiraţie care îi vor marca destinul muzical de mai târziu. Întoarcerea la cântecul popular tradiţional devenise la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea preocuparea principală a şcolilor naţionale europene, acest curent nefiind străin compozitorilor noştri. Aşa au ajuns să creeze la noi opere nemuritoare George Enescu, Gavriil Musicescu, Ion Vidu, Dimitrie G. Kiriac, Sabin Drăgoi, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu şi mulţi alţi compozitori. Gheorghe Cucu s-a dedicat acestui ideal pe care l-a împlinit ca nimeni altul. S-a născut la 11 februarie 1882 în comuna Pueşti-Târg, fostul judeţ Tutova, din părinţi simpli, Vasile şi Smaranda Cucu. Urmează cursurile Şcolii de Cântăreţi bisericeşti din Bârlad (1890-1898) cu Damian Rânzescu - muzică psaltică şi teorie, şi cu Athanasie Popovici - teorie şi solfegiu. În anul 1899 vine la Bucureşti unde urmează cursurile Conservatorului (1899-1905), cu Gheorghe Brătianu teorie şi solfegiu, cu D.G. Kiriac teorie, solfegiu şi dirijat coral, cu Eduard Wachmann armonie şi cu Alfonso Castaldi contrapunct. Odată cu perfecţionarea sa muzicală la Conservator, îndeplineşte şi funcţia de paracliser şi cântă-reţ la Biserica Dobroteasa, iar în 1904 devine dirijor al corului Bisericii Brezoianu. Apreciat fiind de D.G. Kiriac, Gheorghe Cucu devine colaboratorul acestuia la corul bărbătesc al studenţilor teologi cu care Kiriac aplica Răspunsurile liturgice psaltice compuse de el, dar şi la Societa-tea Corală Carmen fondată de acesta în anul 1901. Cu această corală, Kiriac îi va cânta în anul 1905 Răspunsurile mari pe glasul 5, după melodia lui Anton Pann. La 1 aprilie 1907, mitropolitul Primat Iosif Gheorghian îl numeşte dirijor al corului capelei bisericii române din Paris. Paralel va studia la Conservatorul Naţional (1907-1908) armonia şi contrapunctul cu Georges Caussade şi la Schola Cantorum (1908-1911) contrapunctul, orchestraţia şi formele muzicale cu Vincent dâIndy. De la revenirea sa în ţară la începutul anului 1912 şi până în anul 1913 va suplini Catedra de teorie şi solfegiu la Conservatorul bucureştean. Va rămâne alături de maestrul său la Corala Carmen, până în anul 1928. Între anii 1912 şi 1915, din pricina dificultăţilor materiale va suplini mai multe posturi de maestru de muzică în alte oraşe. Între 1912 şi 1913 va suplini postul de dirijor al corului Mitropoliei din Bucureşti, deţinut de Nicolae Bănulescu, iar la 1 decembrie 1914 va fi numit titular pe acest post, pe care-l va deţine până la sfârşitul vieţii sale. Va activa şi în învăţământul muzical bisericesc, ca profesor de muzică vocală la Seminarul "Nifon Mitropolitul"(1920-1932), succedându-i lui Ionel Gh. Brătianu. De asemenea, va funcţiona la Conservator ca profesor de armonie, teorie şi solfegiu (1918-1932), iar între anii 1928 şi 1932 va preda armonia la Academia de Muzică Religioasă înfiinţată de patriarhul Miron Cristea. Şi-a împlinit cu prisosinţă menirea şi a înmulţit talantul primit de la Creator După o activitate muzicală neîntreruptă şi istovitoare, Gheorghe Cucu avea să înceteze din viaţa aceasta la 24 august 1932, în vârstă de 50 de ani, vârstă care ar fi trebuit să însemne începutul unei noi perioade a creaţiei sale muzicale bazate pe vasta sa experienţă în domeniu. Însă, asemenea marilor compozitori, el a trăit intens viaţa scurtă pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o, împlinindu-şi cu prisosinţă menirea şi înmulţind talantul primit de la Creator. Creaţia sa muzicală este amplă şi variată, cuprinzând lucrări corale bisericeşti pe teme psaltice şi motive libere; lucrări corale populare pe teme strict populare şi motive libere şi colinde culese de la elevii seminarişti în perioada 1920-1932. Era nemulţumit de repertoriul multor coruri bisericeşti care promovau în continuare o muzică străină de duhul Bisericii noastre. În sensul acesta, spunea el: "Nu fac proces celor dintâi compozitori români... cu ale căror compoziţii ne-am hrănit şi ne-am încălzit sufletele... Dar acum, când am devenit maturi, când ne-a venit judecata, când putem să ne controlăm pe noi înşine, am fi vinovaţi dacă nu ne-am face datoria... propunând mijloace de îndreptare la lucruri care până ieri ni se păreau perfecte". Asemenea lui D.G. Kiriac, dorea promovarea creaţiei protopsalţilor români în compoziţiile corale. Lucrul acesta i-a reuşit, căci multe din corurile sale religioase au la bază cântarea psaltică. Dintre acestea putem enumera aici: Cântările Sfintei Liturghii în stil psaltic pentru trei voci egale, Bucureşti, 1933, Cântările Sfintei Liturghii pentru cor mixt, Bucureşti, 1970, care cuprind răspunsuri liturgice compuse pe melodii psaltice tradiţionale, dar şi compoziţii pe melodii proprii, alcătuite în stil psaltic şi cu vădite influenţe din melosul folcloric, precum Axionul duminical în care creează atmosfera colindului românesc, Prohodul Domnului pentru cor bărbătesc şi cor de femei, Bucureşti, 1938, concertele La râul Babilonului, pe melodia lui D. Suceveanu în glasul 3 (cor mixt, solo sopran), Nu pricep curată - pripelile de la Întâmpinarea Domnului, glasul 3, după D. Suceveanu, De frumuseţea fecioriei tale, după melodia psaltică, pe glasul 3, armonizată pentru cor mixt cu solo şi pentru trei voci egale. Acestora li se adaugă armonizările pentru trei voci ale unor melodii psaltice tradiţionale, precum: troparul Ortodoxiei, Cu noi este Dumnezeu, Doamne al puterilor, Apărătoare Doamnă etc. Dintre lucrările corale în stil liber, nu putem trece cu vederea frumosul concert Miluieşte-mă Dumnezeule, Heruvicul în Mi major şi Răspunsurile Mari în Si major, adevărate capodopere ale genului coral bisericesc. Cucu rămâne un mare iubitor al colindului românesc, lăsându-ne culegeri de colinde pe care le-a armonizat în stilul propriu, precum: Sus boieri, Astăzi s-a născut Hristos, Mare-i seara de astă seară, Azi cu toţi să prăznuim etc. Este autorul celui mai cunoscut imn patriarhal, compoziţie corală neegalată până astăzi. Acestora li se adaugă creaţiile populare de o mare frumuseţe, ca de pildă: Haz de necaz sau Om fără noroc, dar şi câteva creaţii cu caracter patriotic. Multe alte creaţii ale sale aşteaptă să fie scoase la iveală pentru a fi redată opera completă a compozitorului. Stilul său componistic este inovator, complex, în care banalul este evitat cu desăvârşire. Compozitorul manifestă predilecţie pentru poliritmie şi politonalitate, dând libertate de expresie liniei melodice, dându-i noi valenţe şi valorificând-o prin intermediul procedeelor armonico-polifonice pe care i le aplică. Originalitatea compozitorului, constând în împletirea melosului bisericesc cu cel folcloric, noutatea şi expresivitatea muzicii sale au făcut pe unii cercetători să vorbească despre stilul Cucu în creaţia corală românească şi pe bună dreptate. După 80 de ani de la dispariţia marelui compozitor, cântările sale corale sunt interpretate cu aceeaşi plăcere şi pasiune. Aşadar, Gheorghe Cucu rămâne prin întreaga sa creaţie un simbol al slujirii valorilor Ortodoxiei româneşti şi neamului românesc, ocupând un loc bine meritat în rândul marilor compozitori români.