Zâmbet de copil la Centrul „Sfânta Macrina”
Celor care am trăit dintotdeauna în sânul unui cămin fericit ne este greu, poate imposibil să intuim ce simt copiii cărora nu li s-a dat această șansă. Eșecul familiilor în care au crescut acești nevinovați copii pentru un timp, unele dintre ele destrămate sau inapte să-i păstreze, ne dă tuturor șansa să ne implicăm mai mult în viața lor, a celor cărora Dumnezeu le-a rânduit încercări mai mari în această viață. Unul dintre locurile în care se reușește cu adevărat restaurarea copilăriei multora dintre acești tineri este și Centrul Social „Sfânta Macrina”, înfiripat acum 20 de ani, aproape de Piața Iancului din Capitală.
Această adevărată oază de speranță de care se bucură aproape 100 de copii din sectorul 2 este situată pe o străduță dosită în spatele bulevardului Pache Protopopescu, în proximitatea Școlii Gimnaziale Nr. 85, unde copiii rezidenți merg să învețe în fiecare zi. Ei se bucură și de proximitatea Școlii Internaționale Britanice, de unde regulat îi vizitează voluntari care le predau limba lui Shakespeare.
Centrul poartă numele surorii Sfântului Vasile cel Mare, mare Părinte al filantropiei creștine. Aici școala a devenit cămin tandru, și căminul școală continuă. Aici tinerii învață să-și pună ordine în viață, învață sinceritatea, altruismul, colegialitatea și dragostea între mulți frați. Pentru copiii de aici, jocul în echipă și comuniunea neîntreruptă cu ceilalți au devenit laitmotivul și bucuria copilăriei lor. Istoria comună a vieții lor îi leagă, înfrățindu-i nevăzut. Toți le sunt celorlalți frați și surori, mamă și tată. Și totuși... după mărturisirile celor abilitați să-i ocrotească, dragostea de mamă și de tată nu poate fi substituită în nici un fel, nicicând.
Visul filantropic al echipei de aici s-a materializat și a rodit, iar timpul scurs stă mărturie. Activitatea acestui loc este acum una înfloritoare: un centru rezidențial, în care locuiesc în condiții optime 24 de copii, 13 băieți și 11 fete, cu vârste între 5 și 18 ani, precum și un centru de zi, numit și „after-school social”, unde nu mai puțin de 40 de copii ai bucureștenilor săraci își fac temele și se joacă împreună zilnic. Acestor două mari programe li se adaugă și un apartament social, în care cinci studente provenite din centru (și nu numai) sunt ajutate prin activități de terapie ocupațională să-și construiască o viață activă, stabilă financiar și emoțional, fundamentată pe principiile creștine.
Intrând pe porțile acestei instituții, mi-am amintit pentru o clipă atmosfera recreațiilor pe care le-am trăit demult. Copiii, dezinvolți, ieșeau în cete bucuroși, alergând către terenul de sport, unde urma să înceapă un meci de fotbal, arbitrați chiar de directorul executiv al centrului, părintele Gabriel Cazacu. Unii dintre ei spre seară aveau să se întoarcă la familiile lor, alții însă vor rămâne aici. Pentru cei din urmă, această „școală” le este casă. Cei oropsiți în ochii multora se simt însă fericiți în acest loc. Material nu au lipsuri importante, iar sufletește se îndulcesc din dragostea celor ce le stau aproape în fiecare zi: profesori, psihologi, voluntari de toate vârstele și duhovnicul lor comun. Echipa centrului numără 17 membri, 12 dintre ei reprezentând personal de specialitate afectat direct serviciilor sociale. Părintele Cazacu le este copiilor atât tutore legal, cât și duhovnicesc. El parcă i-a adoptat pe toți, aducându-i împreună de o bună vreme la Biserica Parcul Domeniilor-Cașin, Paraclis Patriarhal, unde slujește. Aici, mulți credincioși s-au atașat de aceste tinere vlăstare, devenind cu timpul donatori și sprijinitori ai centrului, adevărați ctitori de copilării fericite. Coordonați de acest paroh optimist și cu spirit întreprinzător, mulți dintre inginerii și managerii din parohie au devenit meditatori la matematică ai celor mici, dragostea de cele sfinte ajungând, iată, să prevină abandonul școlar și familial al celor nevoiași.
La „Sfânta Macrina” toți au o masă caldă și fac o sumedenie de activități de grup care-i zidește duhovnicește și psihosocial. Copiii au fost aduși aici de asistenții sociali, iar parohia s-a implicat intens cu voluntari. Cei dornici să se implice vin însă de oriunde, iar site-ul instituției menționează o listă de nu mai puțin de 37 de companii care s-au alăturat la un moment dat efortului de sprijinire a acestor copii. Pentru rezolvarea temelor, copiii au deseori alături studenți, sau deja oameni cu meserii alese. Aici se întorc să ajute chiar foști rezidenți ai centrului, unii dintre ei având acum propriii lor copii în grijă. Ei sunt oglinda duhului acestui loc, model celor ce încă locuiesc aici.
Psihologii implică rezidenții permanent în diferite activități de terapie ocupațională, urmărindu-le totodată evoluția. Le sunt ca niște frați mai mari. Adaptarea aici este rapidă, majoritatea dezvoltând o inteligență socială și emoțională egală cu cei care trăiesc lângă părinții lor. Psihologul Silvia Diaconu ne-a declarat, cu o mândrie parcă de părinte, cum doi foști rezidenți de care s-a îngrijit sunt acum studenți la IT și Automatică. „Este o evoluție spectaculoasă, având în vedere că unii dintre ei, când vin, nici măcar nu știu să mănânce felul întâi și felul al doilea, adică încurcă lingura cu furculița. Trecând câteva zile, sau o anumită perioadă de timp, vezi schimbările: de la modul de igienă la cel de gândire, nemaipunând la socoteală faptul că ajung în clasa a VIII-a, sau la liceu, sau chiar la facultate. Unii au terminat chiar facultatea. Un fost rezident studiază acum Medicina în Statele Unite, ceea ce nu e puțin lucru. Aceasta necesită însă timp. Trebuie să ai răbdare... nu te poți schimba peste noapte”, ne explică Cătălin Saulea, alt psiholog al centrului.
Mulți dintre copii sunt vizitați de unii membri ai familiilor lor, alții de voluntarii care s-au atașat de ei ca niște părinți adevărați. Mulți dintre acești binefăcători îi iau pe copii regulat în familiile lor, la sfârșit de săptămână, sau în vacanțele școlare, ceea ce contribuie substanțial la dezvoltarea armonioasă a personalității fiecăruia dintre acești viitori români maturi de mâine. Grație donațiilor, vara, copiii merg și în tabere, la munte sau la mare, uneori chiar peste hotare.
Pentru a lucra cu acești copii trebuie însă o vocație anume, vocația pedagogică a răbdării părintești. „Ninel, ce faci? Nu ți-e frig?”, întreabă dintr-odată doamna psiholog în mijlocul interviului pe unul dintre micuții care se grăbeau afară, cu o voce ce îmbină autoritatea de profesor cu dragostea de mamă. Despre această vocație tot psihologul Silvia Diaconu va declara către finalul convorbirii: „Aici trebuie vocație și pasiune. Dacă nu ai vocație și pasiune în munca cu copiii, n-ai cum să reziști. Lucrezi o lună, două, trei... dar nu reziști să lucrezi ani cu copiii, pentru că în primul rând ei te simt, și în al doilea rând nu reziști tu. Dacă nu ai același canal de comunicare cu ei, nu ai cum să continui. Ei te simt. Fiecare copil simte omul care dăruiește din suflet”. Copiii au simțit-o și-au iubit-o, la fel ca și pe colegii ei, Cătălin Saulea și Eugen Pârvan, ceilalți doi psihologi ai centrului.
Deși este aici doar de câteva luni, Alexandru Darius se apropie dezinvolt de doamna psiholog și cu curaj îmi povestește cât de mult îi place aici. Despre bunele condiții de cazare ne povestește succint Elena Stoica, de 13 ani, care-și manifestă totodată aplecarea sa pentru română, geografie și desen. Locuind aici de patru ani, acum elev în clasa a VI-a, Ionuț Sali își exprimă, ca toți ceilalți băieți, pasiunea sa pentru jocul cu balonul rotund.
Copiii ocrotiți aici sunt sprijiniți chiar și după ce împlinesc vârsta majoratului. Pentru ca integrarea în viața dură a Capitalei să le fie mai ușoară, ei mai pot rămâne pentru un timp într-o locuință protejată, dedicată lor.
Toți sunt permanent consiliați psihologic și duhovnicește, iar frumoasa integrare a lor liturgică, prin spovedanie și împărtășanie cât mai deasă, se datorează mai ales râvnei acestui director cleric, care către finalul convorbirii ne-a anunțat cu bucurie în ochi concretizarea unui nou proiect: mărirea capacității de cazare a centrului cu încă 12 locuri, începând din acest an.