Discursul regelui

Laureat a şapte premii BAFTA şi favorit în cursa pentru Oscar, filmul lui Tom Hooper "Discursul regelui" pare a fi dintru început destinat succesului. Fără a face filosofie, filmul amendează mutaţiile profunde ale "revoluţiei lui Marconi": "Odinioară, pentru a fi respectat ca rege, era suficient să nu cazi de pe cal, astăzi este mult mai important să ai dicţie…".

Accesibil şi rafinat, oferind o perspectivă asupra regalităţii, dominată deopotrivă de măreţie şi de sentimentul umilitudinii, filmul scris de scenaristul David Seidler, după o idee a acestuia, e făcut să cucerească cele mai variate categorii de public.

Modul sintetic de tratare a scenariului, referinţele minime, dar bine alese la politica internă a vremii, la viaţa casei regale şi la contextul internaţional sunt tot atâtea atuuri ale peliculei, ce-i vor deschide uşile spre publicul larg şi cel elitist, monarhişti şi republicani, fanii Hollywoodului şi cei ai filmului european.

Dacă cele mai multe filme biografice despre mari personalităţi istorice se hrănesc din exploatarea conflictelor exterioare dintre lider şi aparatul politic, asezonate cu picanteria intrigilor de palat şi eventual cu exotismul relaţiilor erotice, filmul lui Tom Hooper mizează pe conflictul interior al protagonistului, dezvoltat în relaţia sa cu două-trei personaje şi excluzând orice element de balast.

Povestea exploatează inteligent şi realist, fără patetism, tensiunea dintre o miză în aparenţă măruntă, dar universal valabilă - lupta pentru depăşirea unui handicap personal (bâlbâiala viitorului rege) - şi anvergura cvasimondială a problematicii declanşate. Căci acţiunea se petrece în ajunul conflagraţiei hitleriste, pe când Marea Britanie era imperiu multicontinental, iar radioul, tocmai devenit cel mai puternic mijloc de propagandă în masă, era instrumentul cel mai eficient de mediatizare a voinţei şi imaginii liderului politic.

"Vocea liderului", în sens propriu, căpăta o importanţă şi o putere de acţiune nemaicunoscute până atunci în istorie. Fără a face filosofie sau sociologie, filmul amendează acru-laconic mutaţiile profunde ale "revoluţiei lui Marconi", cea care va redirecţiona ireversibil metabolismul politic, până în ziua de azi: "Odinioară, pentru a fi respectat ca rege, era suficient să nu cazi de pe cal, astăzi este mult mai important să ai dicţie…". Nu întâmplător, microfonul, "această dihanie perfidă", de care până şi Churchill mărturiseşte (în film) că se teme, revine repetat în prim-plan, până a deveni personaj (alături de difuzoarele aferente), pentru a institui o cheie subtilă de lectură a filmului. În secvenţa vizionării private a unui documentar de propagandă de către familia regală, discursul inconfundabil al Führerului în faţa mulţimilor în extaz este comentat exemplar: "Nu înţeleg ce spune, dar o face al naibii de bine".

Cucereşte chimismul relaţiei dintre cei doi mari actori, Colin Firth şi Geoffrey Rush

Realizat în manieră Kammerspiel, filmul trăieşte din dialoguri, construite în buna tradiţie a dramaturgiei engleze, bine ritmate şi animate de funcţionalitatea perfectă a triunghiului actoricesc Colin Firth (prinţul Albert - regele George al VI-lea), Geoffrey Rush (logopedul său, Lionel Logue) şi Helena Bonham Carter (Elizabeth, soţia prinţului şi viitoarea regină-mamă). Performanţa excepţională a actorilor principali este cea care asigură cele mai multe din karatele filmului, după cum o atestă şi premiile pentru interpretare.

Cucereşte în special aerul neprotocolar al peliculei, asigurat de montajul alert, dar neagresiv, de scenografie şi de modul de filmare, ca şi de dinamica replicilor - fireşti, intimiste, tăioase, adolescentine sau tandre, dar lipsite de orice retorism populist.

Cadrele, dominate de lumini reci-albastre difuze, sunt atent centrate pe personaj, care se detaşează uşor de fundalurile aproape pustiite de elemente de decor, în care nimic nu străluceşte aulic, pentru a alcătui, sub bagheta directorului de imagine Danny Cohen, adevărate portrete de epocă în cea mai bună şcoală a realismului psihologic.

Substanţa dramatică a filmului este aprofundată pe direcţia investigării atente a relaţiei dintre pacient (prinţul Albert) şi terapeut (Lionel Logue), care se dezvoltă treptat, oarecum după legile clasice ale practicii psihanalitice, de la adversitate şi refuz al tratamentului la testare reciprocă şi confruntare, până la încredere şi prietenie… pe viaţă. Cucereşte chimismul relaţiei dintre cei doi mari actori Colin Firth şi Geoffrey Rush, care modelează în filigran detaliile personajelor cărora le dau viaţă: primul, rece şi interiorizat, dominat de inhibiţiile handicapului fizic şi de complexul obligaţiilor sale politice, cel de-al doilea, cald, dezinvolt şi delicat totodată, versat în relaţia sa profesională cu oamenii.

Finalul relativ optimist lasă şi o întrebare deschisă, legată de transferul tacit de putere, realizat încă din prima jumătate a veacului al XX-lea, odată cu impunerea noilor tehnologii mediatice.