90 de ani de „Miron Costin”

Dragii mei elevi, anul acesta, școala noastră împlinește 90 de ani de existență, 90 de ani de când poartă numele marelui cronicar Miron Costin. Este momentul să aflăm cine a fost el, ce a reprezentat pentru noi și ce a lăsat posterității. Pentru voi, dragii mei, voi scutura colbul de pe filele îngălbenite ale cursurilor și seminarelor de literatură veche, din vremea studenției mele, și voi împărtăși cu dragoste și cu bucurie ceea ce și eu am primit în dar, acum 30 de ani, de la domnul meu profesor, Valeriu Bălteanu, dascălul care a reușit să ne facă să ne îndrăgostim de cei care au pus temeliile literaturii române. 

Succesor al lui Grigore Ureche și predecesor al lui Ion Neculce, Miron Costin (1633-1691) a fost un om de o vastă cultură pentru acea vreme, un fin și iscusit diplomat, într-un mediu viciat de intrigi și de frământări politice. A trăit și a învățat până la 20 de ani în Polonia și a fost convins că țara noastră ar putea scăpa de asuprirea turcească, sprijinită de Polonia. A fost devotat până la capăt politicii filopolone, dovedindu-și sentimentul patriotic față de țara sa. Alături de fratele său, Velicico Costin, cronicarul moldovean se opunea politicii voievodului Constantin Cantemir, reproșându-i neștiința de carte și nechivernisirea țării. Intrigile duș­manilor au dus la decapitarea celor doi frați, și astfel s-a stins mintea cea mai luminată, din acea vreme, a Moldovei. Cutremurat de sfârșitul său, dar fascinat de creația sa istorică și literară, ­Nicolae Iorga nota că „în momentul decapitării, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă își mântuise sufletul cu opera pe care o lăsase neamului său”.

Miron Costin a scris atât în limba română (Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, De neamul moldovenilor și poemul filosofic Viața lumii),  cât și în limba polonă (Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei, Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească).Cronicile și letopisețele sale sunt lucrări istoriografice, care înfățișează istoria Moldovei din secolele al XVI-lea - al XVII-lea, având ca temă predilectă condiția umană. Scopul scrierilor sale istorice - cronici și letopisețe - este de a face cunoscut trecutul, pentru a trage învățăminte: „că letopisețele nu sunt numai să le cetească omul, să știe ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învățătură ce este bine și ce este rău și de ce să se ferească”.

Cronicarul moldovean a susținut, în operele sale, și a luptat pentru apărarea individualității noastre naționale, a unității de neam și a latinității poporului român. El a insistat nu numai asupra unității de origine, ci și asupra unității de limbă a tuturor românilor: „graiul de casă al ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românesc și latinesc”.

Miron Costin își apreciază predecesorul, pe Grigore Ureche, al cărui letopiseț îl continuă: „Laud osârdia răposatului Urechie, vornicul, carili au făcut, de dragostea țării, letopisețul său, că numai lui de această țară i-au fost milă”. Aceeași dragoste de patrie, de adevăr și de dreptate stă la baza creației literare, istoriografice și a tuturor acțiunilor sale.

Cronicarul moldovean trăiește sentimentul neputinței în fața vremurilor: „Sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și la acestu fel de scrisoare, gându slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și noaă”. Trăiește intens tragedia țării prinse ca-ntr-un clește între imperii fanatice, dornice de cuceriri. Vinovați sunt atât domnii lacomi și incapabili, cât și turcii cu pretențiile lor: „O, Moldovă, de-ar fi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toți înțelepți, încă n-ai peri așa lesne!”

În opera sa, Miron Costin luptă cu logosul împotriva lăcomiei stăpânitorilor din toate timpurile: „O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă. Pre cât să mai adauge, pre atât mâhnește. Pohtile a domnilor și a împăraților n-au hotar. Avându multu, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtu îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avându domnie, cinste, și mai mari și mai late țări pohtescu. Avându țară, și țara altuia a cuprinde cască și așea lăcomindu la altuia, sosescu de pierdu și al său”.

Adresarea directă „iubite cetitoriule” pare a fi o încercare de convorbire mai mult cu posteritatea decât cu contemporaneitatea: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ți dăruiască, după aceste cumplite vremi anilor noștri, cândva, și mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să ai vreme și cu cetitul cărților a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”.

Poemul filosofic Viața lumii este o meditație asupra condiției umane, a norocului lunecos, a soartei schimbătoare, a finalului inevitabil și a universului supus degradării.  Influența Ecclesiastului - „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” - este sesizată în versurile: „A lumii cântu cu jale cumplită viiața/ Cu griji și primejdii cum iaste și ața:/Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare./O, lume hicleană, lume înșe­lătoare!/ Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară”.

Tema dominantă a poemului este soarta schimbătoare, fortuna labilis, vanitas vanitatum: „Fum și umbră sântu toate, visuri și părere/ Ce nu petrece lumea și în ce nu-i în cădere?/ Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?” Se insistă asupra faptului că, în fața morții, suntem toți egali, indiferent de rangul social sau de puterea temporară: „Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,/ Domnești și-mpărătești, pre nime nu lasă:/ Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare./ O, vrăjmașă priiatin ea pre nimeni n-are”.

De amintit este și motivul „ubi sunt”: „Unde-s cei din lume/  Mari împărați și vestiți?/ Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,/ Alixandru Machidon, unde-i Artaxerxes,/ Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume”.

Miron Costin insistă pe ideea că numai Dumnezeu este veșnic, iar omul poate să câștige fericirea eternă doar prin fapta bună care rămâne în urma sa: „Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume,/ Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume/ Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,/ În ceruri cu fericire în veci te mărește(...)/ Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume./ Tu, Părinte al tuturor, Doamne și Împărate,/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate”.

Cronicarul este convins că prin lectură, omul îl poate cunoaște pe Creator: „Cu cetitul cărților cunoaștem pe Ziditorul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui către noi bunătăți”, iar în fața vitregiilor vremii omul se poate salva și poate atinge veșnicia prin scris: „scrisoarea ieste lucru vecinicu” prin care „agonisim nemuritoriu nume”.

Dragi copii, să nu dăm uitării literatura română veche și trecutul nostru! În alocuțiunea rostită cu prilejul Zilei Limbii Române, în anul 2022, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, cita afirmația umanistului Antonio Bonfini, potrivit căreia „românii au dăinuit, pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața”. Să nu uităm că primele școli au fost în biserici și în mănăstiri, că primele scrieri au fost Sfânta Scriptură, Psaltirea și Cazania. Să nu ne complăcem în afirmația că nu înțelegem textele vechi, până nu gustăm din frumoasa limbă română de demult și să nu acceptăm să ni se impună ideea dificultății înțelegerii acestor texte, înainte de a le cerceta! Cereți-le dascălilor iubitori de limba și literatura română să vă ofere accesul la studiul literaturii române vechi, pentru că în ea vă veți descoperi rădăcinile, eroii, sfinții, credința și nădejdea domnitorilor țării în pronia lui Dumnezeu! Puteți vedea, numai spicuind citate din opera lui Miron Costin, că istoria lumii se repetă... Să învățăm din greșelile trecutului, ca să nu fim condamnați să le repetăm, iubiților!

Cu siguranță, descoperind astăzi personalitatea cronicarului Miron Costin, veți fi mândri, dragii mei copii, că sunteți elevi ai școlii care-i poartă numele!