▲ Scăderea religiozităţii în secolul al XX-lea a fost tradusă, de către unii, ca semn al unei iminente dispariţii a „fenomenului religios“ ▲ Au existat, în secolul trecut, şi gânditori care au „profeţit“ reculul unei stări de fapt artificiale, induse de politici şi de ideologii ateiste ori secularizante ▲ Terenul pe care Islamul îl câştigă în Occident este indiciul că civilizaţia occidentală a repornit în căutarea lui Dumnezeu ▲ Cum se raportează Ortodoxia la păienjenişul religios actual? ▲ Despre întrebările cele mai adânci ale omului de astăzi şi răspunsurile pe care Ortodoxia le pune la îndemâna celor care-L caută pe Dumnezeu, într-un interviu cu Remus Rus, profesor de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Marina“ din Bucureşti ▲
În secolul trecut, André Malraux a spus că „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc“. Ce a vrut să spună scriitorul francez prin aceste cuvinte? Se va împlini profeţia?
Problematica propusă de André Malraux este deosebit de fină, fiindcă în modul în care a evoluat întreaga societate omenească, mai ales societatea creştină în a doua parte a secolului al XX-lea, când Malraux a rostit „profeţia“, perspectivele unei religiozităţi de masă nu se prea întrevedeau. Aceasta se datorează, în primul rând, bunăstării pe care societatea apuseană deja o realizase şi, pe de altă parte, dorinţei omului de a se rupe de sub tutela Bisericii, care intervenea, după părerea lor, prea mult în libertatea individuală, personală. Aceste două lucruri par a fi pilonii fundamentali ai lipsei de religiozitate în secolul al XX-lea.
Există, cu siguranţă, şi alte elemente care au condus la această situaţie, nu doar bunăstarea şi ezitarea faţă de Biserică. Sunt multe momente în viaţa omului, în care doreşte să nu mai fie circumscris unor norme de conduită religioasă. Pentru că, în fond, aceasta este secularizarea: înlăturând principiile moralităţii creştine, adopţi o moralitate care nu mai este proiectată în perspectiva unei răsplăţi şi a unei pedepse, ci este moralitatea pe care tu ţi-o creezi, o moralitate a bunăstării, a confortului spiritual şi material. O moralitate care să nu îţi facă probleme. Aceasta era problema fundamentală a omului în secolul al XX-lea. Noi am ajuns cu moralitatea aceasta până în secolul al XXI-lea. Când Malraux a rostit celebra frază, el a urmărit să atingă acest proces de alienare, de înstrăinare de credinţă, de Biserică, de sacrament. Alienarea propriu-zisă de Biserică începe în momentul istoric al Bisericii Creştine, în care Sacramentul/Tainele au fost scoase din viaţa Bisericii. Atunci a început secularizarea, îndepărtarea de Biserică. În acea clipă, ar fi trebuit ca oamenii să-şi fi pus întrebarea: dacă nu mai avem Taine, dacă Duhul Sfânt nu mai lucrează pentru noi, dacă lucrarea preoţească nu este o lucrare sacramentală, dacă Dumnezeu nu lucrează prin preot, atunci, ce se întâmplă, ce mai este preotul? Numai un mânuitor de cuvinte?
E aici un întreg fenomen al unei confesiuni puternice, cea protestantă, care nu mai are nimic de a face cu sacramentul. Din această cauză, în mod automat şi iremediabil, se cade în secularizare. Biserica pare că devine inutilă.
Occidentalul „re-re-reformat“ şi tentaţia sufistă
Un prieten din Olanda mi-a mărturisit că aplecarea mai nouă a occidentalilor spre islam şi, mai ales, spre sufism, care este dimensiunea mistică a acestei religii, apărută sub influenţă creştină, se datorează faptului că aceasta pune accentul pe experienţa personală. Foarte mulţi au aderat la sufism pentru că, explică ei, acesta oferă accesul la cele tainice. Olandezul care este „re-re-reformat“ aproape că nu mai poate fi recunoscut drept creştin şi caută o modalitate de a reintra în timpul sacru, în acea taină a existenţei care ţine de experienţa nemijlocită a absolutului, a lui Dumnezeu. Şi atunci, ne întrebăm de ce face secularizatul apusean din Olanda, din Franţa, din Anglia această mişcare? Pentru că sufismul este o mişcare misionară care are extrem de mulţi adepţi. În cadrul sufismului, nu mai ai nevoie de persoana care instrumentează sacramentul. Tu eşti preotul propriului tău sacrament. Nu ai nevoie de o structură religioasă, pentru că sufistul nu mai are legătură cu structura organizată a comunităţii islamice. El mereu se detaşează de ea, aşteptând comunitatea să vină spre el.
Apuseanul caută în mod instinctiv dimensiunea sacramentală. Unde o găseşte? În sufismul islamic, pentru că structura „re-re-reformată“ nu i-a mai dat această dimensiune.
În protestantism, nu se mai vorbeşte despre trăirea în Hristos şi în Duhul Sfânt, ca experienţă fundamentală personală. Malraux şi-a pus problema: „Dacă noi mergem pe această pantă a secularizării, unde vom ajunge?“. Din fericire, lucrurile evoluează în cu totul alte perspective. Eu mă tem că religiozitatea mileniului nostru va fi una haotică, dominată de tensiuni, dar ea va exista. Tensiunile vor fi din cauza luptei pentru supremaţie. Islamul se afirmă cu incisivitate în ansamblul lui.
Am fost, de curând, în Turcia. 95% din cultura şi din civilizaţia creştină care existau aici a dispărut. Ceea ce a rămas sunt nişte exemple uluitoare, frumoase, copleşitoare, dar sunt atât de puţine, încât urmele creştinismului sunt palide. În cetatea marelui sfânt Grigorie de Nyssa, poţi vedea o pădure de minarete, şi nici un simbol creştin.
Ortodoxia noastră devine şi ea haotică pentru că, între cele trei mari familii, elenă, rusă, română, deşi există mai puţin tensiunea fundamentală a supremaţiei, nu suntem în stare să intrăm într-o reală coeziune de comuniune.
„Mă îndoiesc că ne închinăm la acelaşi Dumnezeu“
Lumea se schimbă. Sloganul zilelor noastre este: „singurul lucru statornic este schimbarea“. Putem spune că şi religiile se schimbă?
Religia, în sine, nu se schimbă. În sine, ea a rămas aceeaşi. De la primii oameni până la cei din zilele noastre, există o structură intimă a fenomenului religios care îi dă consistenţă şi perenitate. Este adevărat că această structură este externă adevărului şi trăirii religioase, pentru că ea nu ţine de adevărul propriu-zis propovăduit, ci de modalitatea în care adevărul religios este perceput şi transmis, trăit. Există elemente stabile: o literatură religioasă, revelată sau nu . Apoi, o doctrină religioasă care nu este decât sistematizarea învăţăturilor care au fost prinse în corpul literar. Apoi, codul etic, structura ritualică, sacerdoţiul. În orice religie, există o tendinţă mistică de a depăşi imediatul şi de a intra în comuniune cu absolutul, pe care unii l-au văzut în multitudinea de zei, în natură sau în comuniunea cu Dumnezeu. Problema esenţială este a percepţiei religioase şi a adevărului propriu-zis.
Părintele Dumitru Stăniloae afirma că există trei categorii de religii. Din prima categorie, fac parte religiile mitologice în care adevărul primordial există, dar este atât de întunecat, încât nu îl mai putem sesiza. Apoi, există religiile profetice: zoroastrismul, budismul, islamul, mozaismul. Acestea posedă un adevăr indirect. Dumnezeu se ascunde în spatele omului şi îl lasă pe acesta să prezinte el însuşi modalitatea de percepere a adevărului. Şi, în sfârşit, există ultima categorie, din care face parte doar creştinismul, în care adevărul este transmis faţă către faţă, este adevărul deschis.
În esenţă, religia este aceeaşi. Învelişul este diferit, iar aspiraţia rămâne aceeaşi. Dar, adevărul perceput este diferit. Ai un adevăr mitologic pe care nu-l cunoşti, unul profetic, care ţine de percepţia omului şi adevărul cunoscut faţă către faţă. Am auzit opinii de genul: „Să fim prieteni cu toate religiile lumii fiindcă ne închinăm la acelaşi Dumnezeu“. Mă îndoiesc că ne închinăm la acelaşi Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu, dar acesta s-a descoperit o singură dată, într-un anume mod, absolut. El este Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Ori, în clipa în care tu ai ca mesaj fundamental şi ca adevăr absolut „Calea, Adevărul şi Viaţa“ nu poţi să spui că te închini la mai mulţi dumnezei, pentru că Krişna nu este Dumnezeu. Sau, unitatea Tao nu poate fi identică cu experienţa mistică pe care omul o are într-un anume context. Nu trăim aceleaşi realităţi. Nu ne închinăm la acelaşi Dumnezeu. Pentru că doar Unul este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Englezul are un cuvânt formidabil pentru mântuire. Este singura limbă din lume care are acest cuvânt, pentru actul mântuirii: „atonement“ (at-one-momment), adică actul de mântuire, de întrupare a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, a fost săvârşit la un moment dat, odată, pentru totdeauna. El este irepetabil. Dumnezeu nu mai vine încă o dată să ne mântuiască. Schimbarea în planul religios a fost ca de la vederea prin ghicitură la vederea faţă către faţă. Religiile se mai schimbă şi în funcţie de diverse condiţii exteri-oare tehnice, economice. Acestea ţin mai mult de om, decât de adevărul religios.
Sertăraşele din fişetul revelaţiei
Cum trebuie să privească un creştin ortodox celelalte religii?
Atunci când un adevărat creştin ortodox se uită la celelalte religii, el nu trebuie să aibă nici cea mai mică frică, nici cea mai mică ezitare.
Pentru că noi ştim că avem adevărul absolut, că îl avem pe Hristos. Dar, modul în care îi abordăm pe cei altfel decât noi trebuie să fie unul eminamente pozitiv. De ce? Pentru că fiecare religie, în parte, este asemenea unui sertăraş în marele fişet al revelaţiei dumnezeieşti. Este o problemă fundamentală aici. Noi nu ne putem juca cu adevărul transmis, nouă, de către Hristos. Lucrul acesta este imuabil, infailibil. Trebuie să vedem modalităţile în care putem să abordăm o experienţă religioasă din afara creştinismului. Pentru că nu putem spune că păgânul este condamnat „ex officio“, fiindcă Sfântul Pavel ne atrage atenţia că păgânul din fire face cele ale legii şi îşi este lui însuşi lege, fiind judecat potrivit legii sale. Valoarea unei credinţe necreştine este intrinsecă, ea ţine de acel adevăr despre care părintele Stăniloae spunea că fiecare experienţă religioasă îl are, într-o anumită formă.
„Omul, prin Împărtăşanie, devine sălaş al dumnezeirii“
Există religii care afirmă comuniunea cu natura, religiile primitive politeiste unde toate zeităţile nu sunt altceva decât fenomene şi lucruri din natură divinizate, zeificate. Aceste religii nu mai au perspectiva unui Creator unic. Până şi în Vechiul Testament, doar Avraam este cel care sesizează, în istoria poporului evreu, Creatorul, dincolo de natură. În final, avem religii care pun pe om în centrul experienţei religioase.
Urmărind firul experienţei religioase a omenirii, ajungem la un lucru extrem de interesant. Toate religiile încearcă, spune Mircea Eliade, să recupereze starea de desăvârşire originară. Ori, această stare în ce constă? În întreita comuniune cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii. Dacă noi urmărim toate religiile lumii, vom vedea că, de fapt, nici unul din sistemele religioase existente nu îmbină şi nu vorbeşte despre întreita comuniune ca stare posibilă de recuperat a desăvârşirii omului.
Singurul care vorbeşte despre acest lucru este creştinismul, iar, din creştinism, nimeni nu o face ca Ortodoxia. Ortodoxia are o învăţătură care lipseşte din celelalte sisteme religioase. Toate Bisericile creştine vorbesc despre comuniunea cu Dumnezeu, despre o atitudine pozitivă, ecologică, faţă de lume şi îl socotesc pe celălalt ca semen, ca frate, drept chip al lui Hristos. Doar Ortodoxia, în structura ei, atunci când vorbeşte de cele trei realităţi, le reproiectează într-o dimensiune sacramentală specifică. Dumnezeu S-a întrupat, noi suntem chipul Lui, dar trebuie să devenim asemenea Lui. Materia este cea care devine Trup şi Sânge ale lui Hristos, fără a-şi anula caracteristicile fizice. Omul, prin Împărtăşanie, devine sălaş al dumnezeirii.
Sfântul Apostol Petru spune că toţi suntem părtaşi ai firii celei dumnezeieşti, iar Sfântul Irineu de Lugdunum, înainte de Sfântul Atanasie cel Mare, afirmă că „Dumnezeu S-a înomenit pentru ca omul să se îndumnezeiască“. Sfântul Atanasie a cunoscut operele lui Irineu.
Ortodoxia priveşte întregul ansamblu al existenţei şi, atunci, totul devine părtăşie la natura dumnezeiască. Părtăşie, nu identificare de tip panteist cu Dumnezeu. Noi ne „îmbibăm“ de prezenţa lui Dumnezeu, energiile necreate devin transparente, le simţim ca realităţi palpabile. Omul se circumscrie, începând de la botez, unui proces de îndumnezeire, de apropiere, de creştere, de asemănare cu Dumnezeu, proces care este veşnic. Această doctrină despre îndumnezeire nu face nimic altceva decât împlineşte aspiraţiile tuturor religiilor lumii. Căci, fiecare religie, în parte, nu este nimic altceva decât aspiraţia după comuniunea cu Dumnezeu şi cu lumea. Atunci când te înscrii pe circuitul îndumnezeirii, îţi asumi, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, întreaga lume. Ne asumăm toate cele cinci trepte sau diviziuni pe care le întâlnim în Univers, pentru ca, în mod plenar, să reprezentăm, unitar, întreaga existenţă. Aceasta este Ortodoxia. Celelalte religii nu sunt decât simple segmente ale unei experienţe primordiale care au păstrat, din nefericire, doar câte un aspect al comuniunii paradisiace, despre care ele însele vorbesc.
▲
„În Ortodoxie avem mesajul schimbării“
Creştinismul a apărut în istorie acum 2.000 de ani. Care sunt punctele prin care el s-a afirmat, a „învins“ religiile antice şi a reuşit să ajungă cea mai importantă religie monoteistă?
Creştinismul vine cu o învăţătură deosebită. El vine ca împlinire, nu ca o noutate. El aduce totul, însumând în prezenţa lui Dumnezeu întreaga existenţă. Uitându-ne la istoria monoteismului, putem spune că el începe, în categoriile lui clasice, cu Avraam. Acesta este primul care, pe cale raţională, ajunge la existenţa existenţei unui Creator, Pronietor Suprem. Tatăl lui, Terah, era făcător de zei. Văzându-l pe tatăl său făcând aceşti zei, i-a venit ideea: „Dacă tatăl meu îi face pe aceşti zei, fără îndoială trebuie să existe şi în planul existenţei universale un Creator asemenea tatălui meu. Aceluia mă voi închina“. Şi a stăruit în această căutare, iar Dumnezeu i S-a descoperit şi a făcut legământ cu el, făcându-l părinte al mai multor neamuri. Avraam pe cale raţională sesizează fiinţa absolută a lui Dumnezeu „per se“, fiinţa în plan ontologic. Vechiul Testament se conturează în prim-plan în perioada Exodului, când el se descoperă şi se defineşte pe sine ca închinător al unui singur Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt“. Aceasta este definiţia primului monoteism.
În timpul profeţilor, monoteismul capătă o dimensiune etică. Dumnezeu pedepseşte răul şi răsplăteşte fapta bună. Această dimensiune etică ne duce până la Sfântul Ioan Botezătorul şi la Întruparea Mântuitorului. Monoteismul Noului Testament intră la un alt nivel, cel al axiologiei, al valorii. Dumnezeu, acum, nu se defineşte doar ca fiinţă „per se“ sau ca Judecător al binelui şi al răului, ci ca valoare absolută. Dumnezeu este Iubire. El este valoarea supremă. Creştinismul este cel ce aduce, în structura legică a experienţei religioase a omenirii, valoarea, existenţa ca valoare. Dumnezeu ca valoare, în primul rând, şi persoana umană ca făptură a lui Dumnezeu, circumscrisă, în mod implicit, universului axiologic.
Putem vorbi în Budism despre valoare? Sau în Hinduism? Cu siguranţă, nu. Pentru că existenţa este suferinţă. Dacă suferinţa este valoare, atunci putem vorbi despre valoare în budism. Dacă iluzia existenţei este valoare, atunci hinduismul promovează valoarea. Creştinismul vine şi spune: „Şi tu eşti valoare“. Creştinismul face un lucru extraordinar.
Porunca iubirii exista în diverse forme ale structurilor păgâne din vechime. Ea este prezentă în sensul că principiile fundamentale morale îi îndeamnă pe cei dintr-o comunitate să se iubească între ei. Dar, iubirea creştină ne aduce ceva uluitor. Pe de o parte, îţi lasă acest îndemn: „iubiţi-vă unii pe alţii“, pentru că asta e legea firii. Se iubesc evreii între ei, chinezii între ei, hinduşii între ei, ca nişte comunităţi unitare de credinţă sau etnice. Mântuitorul vine şi spune mai mult: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!“
Deosebirea dintre Ortodoxie şi Catolicism
Creştinismul aduce surplusul împlinirii legii iubirii, pentru că o iubire care nu aduce, în sfera ei de experienţă, de trăire, pe cel care este mai îndepărtat, nu mai este iubire. Dumnezeu din iubire şi-a trimis pe Fiul Său, dar din iubire pentru cine? Pentru cel care şi-a arătat neascultarea în mod absolut şi dispreţul faţă de El. Creştinismul nu face nimic altceva decât împlineşte, repară, aduce în echilibru ontologic, valoric, reface ceea ce a fost în planul lui Dumnezeu, la început. Pentru ca Dumnezeu să fie totul, în toate, ca odinioară. Aici e cheia creştinismului şi a Ortodoxiei, în special.
Lucian Blaga spunea că între Ortodoxie şi Catolicism există o deosebire fundamentală. Ortodoxia, în ansamblul ei, nu face nimic altceva decât că împlineşte aspiraţiile păgânilor. Preia elementul mistic pe care îl transformă în viaţă duhovnicească, în viaţă comunitară. Structura catolică s-a grefat pe vechile structuri organizatorice imperiale, de la Roma. Din această pricină, Biserica catolică devine un stat, Sfântul Părinte este „pontifex maximus“, „vicarius Christi“. În Ortodoxie, avem mesajul transformării, al ridicării omului, de la starea lui de căutare după ceva nedefinit, spre un ţel fundamental definit, care este Hristos cel Întrupat, Dumnezeu-Omul.
