Pe 29 iulie 2012 se împlinesc 100 de ani de la naşterea părintelui Nicolae Steinhardt, smeritul monah de la Mănăstirea Rohia, un om care L-a mărturisit pe Hristos cu un curaj nemaivăzut în temniţă şi după temniţă. În vremuri în care regimul comunist încerca din răsputeri să distrugă credinţa românilor, părintele Steinhardt (în traducere "mai tare decât piatra") împărţea din curajul lui preoţilor şi credincioşilor, motiv pentru care mulţi îşi amintesc şi astăzi, cu dor şi drag, chipul său luminos. Despre frumuseţea acestui chip ne-a povestit Înalt Preasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
Înalt Preasfinţia Voastră, aţi avut o relaţie duhovnicească profundă cu părintele Nicolae Steinhardt. Când l-aţi cunoscut şi cum v-a rămas în inimă amintirea lui?
Părintele Nicolae Steinhardt mi-a rămas în suflet ca una dintre cele mai luminoase icoane de intelectual de rasă, şi în acelaşi timp călugăr adevărat. L-am cunoscut când eram student în Bucureşti la Facultatea de Construcţii Căi Ferate, Drumuri şi Poduri, prin anul 1968. Duminica mergeam la biserica Schitului Darvari, biserică parohială în vremea aceea. La Liturghie participau o seamă de oameni importanţi - nu-i cunoşteam pe toţi. Observam mereu în spate o figură distinsă. Un om slab, cu barbă, nu foarte înalt şi mereu atent la Sfânta Liturghie. Intuiam că e un om al lui Dumnezeu, dar nu-i ştiam numele. Abia mai târziu am aflat că era viitorul părinte Nicolae Steinhardt, legat şi el duhovniceşte de părintele George Teodorescu: acesta-l miruise după ieşirea din închisoare, unde-l botezase părintele Mina Dobzeu.
Momentul despre care povestiţi corespunde cu începutul prieteniei pe care aţi avut-o cu părintele?
Nu. Aceasta a început mai târziu. După ce-mi făcusem stagiul în inginerie şi Facultatea de Teologie la Sibiu, eram preot în Turda. Mi-a bătut la uşă într-o după-amiază de primăvară şi mi-a zis: "Sunt fratele Nicolae, trimis de fratele Mitrofan". M-am dumirit imediat cine-i fratele Nicolae: creştinul distins pe care-l vedeam mereu la bisericuţa de la Darvari. Era tocmai perioada în care se statornicea la Mănăstirea Rohia, fiindu-i apropiat sufleteşte Preasfinţitului Justinian Chira.
Uitasem ziua în care ne-am întâlnit. Spre bucuria mea, în dosarul de urmărire am găsit nu numai ziua şi ora, ci şi convorbirea înregistrată, cu lux de amănunte. Aşa se face că "Nicu", adică postul de ascultare nr. 61 D.M., relatează cu lux de amănunte prima vizită pe care mi-a făcut-o părintele Nicolae: "În ziua de 17.04.1980 la Andreicuţ se află în vizită un domn din Bucureşti cu care poartă o discuţie la care asistă sursa începând de la ora 11". "Sursa", adică "Nicu", înregistra şi apoi punea pe hârtie convorbirea.
Îi povesteam părintelui bucuriile şi necazurile mele: faptul că am fost chemat la Securitate pentru legăturile ce le-am avut cu greco-catolicii, pentru catehizaţia ce o făceam tinerilor la biserică şi, în general, pentru activitatea duhovnicească ce o desfăşuram. Activitatea respectivă mie mi se părea normală. Pentru puterea de atunci însă, buni erau doar cei care făceau cât mai puţin. Părintele mă încuraja, spunându-mi: "Să nu uiţi că "aceştia" duşmănesc religia; pentru ei orice preot şi orice credincios este un duşman. Oricât de bine se va comporta, tot duşman va fi considerat. Este de părere că orice om care intră într-o biserică, în ochii Securităţii este considerat duşman".
"N-a vrut să depună mărturie împotriva prietenilor săi"
Părintele Nicolae Steinhardt a avut şi el probleme cu Securitatea, fapt pentru care a şi petrecut mult timp în temniţă. V-a povestit motivul pentru care a fost închis?
L-au închis pentru că n-a vrut să depună mărturie împotriva prietenilor săi, cărturari de marcă, unii dintre ei legionari. Socoteau anchetatorii că-l vor putea face să spună ceva împotriva lor, el fiind evreu. N-a făcut-o şi a mers în închisoare împreună cu ei. Când a venit la mine atunci, în 1980, mi-a relatat apoi motivul pentru care a fost închis: "Cred că ţii minte matale că eu am fost condamnat politic pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii de stat şi pentru ajutor legionar. Am fost prieten şi coleg de liceu cu nişte oameni care erau legionari, aveau domiciliul obligatoriu pe undeva şi veneau în Bucureşti clandestin, iar eu i-am primit în casă, m-au rugat să-i adăpostesc, iar eu i-am adăpostit. Le-am dat de mâncare, că aşa-i normal, iar când i-au prins, au dat şi numele meu. Apoi am fost chemat la Securitate, să fiu martor în procesul lor, şi să spun că am ştiut că au venit clandestin în Bucureşti, că au vorbit contra regimului. Am spus că asta nu pot să fac, nu pot să fiu martor împotriva colegilor mei şi să spun minciuni despre ei, după ce i-am adăpostit la mine în casă". Câtă tărie de caracter! Pentru acest fapt a fost închis împreună cu ei, făcând cinci ani de temniţă grea, pentru că "s-au organizat împotriva statului". A fost anchetat, bătut, numit "bandit" şi "legionar", dar a rezistat. A tras şi o concluzie, întărindu-ne pe mine şi pe alţii: "Dacă vrei să nu ai necaz cu ei, să nu-ţi fie frică, că dacă ţi-e frică de ei, eşti pierdut!" Cu smerenie trebuie însă să recunosc că uneori mi-a fost frică. Mi-a fost frică într-un rând, şi când dânsul dorea să mă caute.
"Părintele Nicolae judeca profund duhovniceşte"
Spuneaţi că aţi regăsit multe informaţii din discuţia pe care aţi purtat-o cu dânsul în dosarul Înalt Preasfinţiei Voastre din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cum era privit părintele Nicolae Steinhardt de Securitate? Ce acuzaţii i se aduceau?
Citindu-mi dosarul de urmărire, printre "elementele duşmănoase" cu care eram în legătură, era trecut şi "Steinhardt Nicolae, fost condamnat, element duşmănos, care exercită influenţă negativă". Era socotit "element duşmănos" pentru că spunea lucrurilor pe nume. De exemplu, am găsit în dosar, pentru că aveau microfon la mine în casă şi înregistrau convorbirile, o afirmaţie a părintelui Nicolae din iunie 1981: "Suntem într-un moment de mare criză, avem datorii şapte miliarde de dolari, vor să ne achităm de datorie cu mâncarea pe care ar trebui s-o mănânce populaţia ţării".
Părintele Nicolae însă judeca profund duhovniceşte. Spunea referitor la viclenia securiştilor care încercau să-şi racoleze informatori: "Părinte Ionică, dacă vine dracul şi scrie pe o coală albă că există Dumnezeu, să nu contrasemnezi alături de el". Îmi aduc aminte că odată, pe când organizasem un pelerinaj la mănăstirile din Oltenia, am trecut printr-o ispită. Autocarul plătit, care trebuia să ne aştepte la gară, "n-a mai fost disponibil". Reuşise Securitatea să pună la cale acest lucru. Am putut face rost doar de un autobuz hodorogit şi m-am necăjit foarte rău. Dar părintele Nicolae mi-a zis: "Părinte Ionică, are patru roţi? Are! Şi merge? Merge! Atunci nu înţeleg de ce te tulburi!" Era călit în suferinţă. Nu numai că a suportat cinci ani de temniţă între 1959 şi 1964, dar o viaţă întreagă a fost hăituit şi urmărit drăceşte. Toate acestea nu l-au înrăit, ci l-au îmbunătăţit sufleteşte, pentru că el, evreul convertit, interpreta duhovniceşte încercările.
Cum v-a influenţat ulterior întâlnirea cu smeritul părinte Steinhardt?
M-am folosit mult duhovniceşte din bogatele-i cunoştinţe, dar mai ales din aşezarea duhovnicească pe care o avea. Era foarte legat de tineri şi-şi dădea seama că ei sunt viitorul Bisericii. Dar în acelaşi timp, pe cât de erudit, se ştia coborî la măsura credinciosului simplu. Venea de la Rohia în special pentru a ne însoţi în pelerinaje. De atunci s-a legat sufleteşte cu părintele Vasile, actualul stareţ de la Rohiţa, care era la liceu în Turda. Nu după multă vreme acesta l-a urmat la mănăstire, la Rohia. Din scrierile lui reiese cu evidenţă că a gândit creştineşte, a trăit creştineşte şi L-a mărturisit pe Hristos până-n ultima clipă. Se vede acest lucru mai ales din "Jurnalul Fericirii". Dumnezeu l-a chemat la sine cu puţin timp înainte de a veni libertatea: în primăvara anului 1989. Ziua învierii o aşteaptă în smeritul mormânt de la Mănăstirea Rohia.
