„Pe măsură ce ne eliberăm de păcate şi săvârşim virtuţile, progresăm şi în cunoaştere“

Spiritualitatea creştin-ortodoxă prezintă procesul înaintării credincioşilor pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor. După cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, spiritualitatea urmăreşte desăvârşirea omului în Hristos, iar aceasta se poate dobândi numai prin participarea la viaţa Lui divino-umană. Astfel, putem spune că ţinta spiritualităţii ortodoxe este îndumnezeirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos. Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate este caracterul ei hristologic, adică înaintarea creştinului spre Dumnezeu are ca model şi cale pe Hristos. Despre spiritualitatea creştin-ortodoxă, văzută ca drum spre desăvârşire, dar şi ca materie teologică de studiu, ne va vorbi pr. prof. univ. dr. Ioan Cristinel Teşu, profesorul titular al disciplinei menţionate la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi. 

 

Cum trebuie înţeleasă disciplina Spiritualitate creştin-ortodoxă şi care sunt motivele pentru care este predată în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă?

 

Disciplina Spiritualitate ortodoxă. Ascetica şi Mistica face parte din secţia sistematică de studiu teologic şi este una dintre disciplinele fundamentale pentru formarea duhovnicească şi morală a tinerilor studenţi, ce vor deveni mai apoi preoţi, profesori sau asistenţi sociali. Este o disciplină formativă, ce se studiază fie în mod separat, cum este în cazul facultăţii de la Iaşi, fie unită cu alte discipline înrudite, în special cu morala creştină şi etica socială. Ea descrie în mod practic şi eficient mijloacele pe care le recomandă Sfinţii Părinţi pentru lupta împotriva păcatelor şi a patimilor, ca forme ale răului moral în lume, spre dobândirea virtuţilor creştine, iar prin lucrarea acestora, creştinul să poată ajunge la apropierea de Dumnezeu. La începutul fiecărui an academic, îmi întreb studenţii dacă doresc să dăm disciplinei noastre o dimensiune pur ştiinţifică sau una practică, duhovnicească, iar în funcţie de interesul manifestat, îi oferim de fiecare dată un statut aparte, cu accent formativ. Scopul esenţial al disciplinelor care se pretează la o abordare profund duhovnicească nu este doar de a transmite cunoştinţe, ci în mod deosebit de a forma caractere şi de a crea în suflet deprinderi.        

Care este, pe scurt, istoricul acestei materii teologice în România?

 

Întreaga credinţă creştină poate fi considerată o lucrare de spiritualitate pentru că Mântuitorul ne-a lăsat o religie spirituală, în centrul căreia se află porunca iubirii şi a iertării, şi de aceea putem spune că Domnul Hristos este „Părintele spiritualităţii creştine“. Însă, din punct de vedere metodologic, întâlnim disciplina în anul 1926 la Facultatea de Teologie din Chişinău, sub denumirea de Istoria literaturii moderne religioase, predată de către marele om de cultură şi teolog Nichifor Crainic. În 1932 găsim o catedră similară la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar în paralel, la Academia Teologică din Sibiu, această disciplină era predată sub denumirea de Ascetică şi Mistică, de către mitropolitul Nicolae Mladin şi părintele Dumitru Stăniloae. O putem numi chiar o „disciplină martiră“ pentru că reforma atee din anul 1948 a eliminat-o din programa de studiu a facultăţilor de teologie ortodoxă, tocmai pentru că idealul creştin şi valorile propovăduite incomodau un regim ateu. În perioada de cruntă persecuţie comunistă, disciplina a supravieţuit prin marii părinţi profesori care au condus-o către înflorire, între care un loc de frunte îl ocupă părintele Dumitru Stăniloae, considerat cel mai mare teolog al veacului trecut. În această perioadă, au fost tipărite lucrări fundamentale de spiritualitate ortodoxă şi în mod deosebit colecţia magistrală intitulată Filocalia sau Culegere din operele Sfinţilor Părinţi, care ne arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, tradusă în 12 volume de către părintele Dumitru Stăniloae, prin care, aşa cum spunea părintele Serafim Popescu, a fost adus cerul Ortodoxiei pe pământul românesc. A fost reintrodusă ca materie de studiu după evenimentele din decembrie 1989, iar în prezent, această disciplină are un statut aparte, arătând că omului contemporan îi trebuie răspunsuri precise la întrebările existenţiale.  

 

Ce ar trebui să înveţe, scolastic vorbind, un student la acest curs?

 

Fiecare materie de studiu din facultăţile de teologie are o programă analitică şi un suport de curs, însă, dincolo de acestea, cred că este important să nu omitem dimensiunea ascetică sau spirituală. În cunoaşterea teologică există nişte criterii ale progresului total deosebite, pentru că pe măsură ce ne eliberăm de păcate şi săvârşim virtuţile, progresăm şi în cunoaştere. De aceea, Evagrie Ponticul spunea că cel care se roagă este teolog, iar dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat. Cursul îşi propune să-i conducă pe studenţi pe calea cunoştinţelor înalte, către o viaţă contemplativă, care să le descopere adevărata vocaţie. Aşadar, urmărim dobândirea unor cunoştinţe practice, păşind dincolo de noţiunile teoretice pentru a-L descoperi pe Dumnezeu Cel viu şi lucrător în lume. 

Care ar trebui să fie relaţia dintre studiul academic şi viaţa spirituală?

 

Trebuie să fie o relaţie de împreună-lucrare, astfel încât studiul să se împletească cu rugăciunea. Părintele Stăniloae, pe vremea când era rector al Academiei Teologice din Sibiu, a scris despre relaţia dintre cultură şi duhovnicie, arătând că, dincolo de toate cursurile, lucrul cel mai important într-o facultate de teologie este viaţa duhovnicească. Nu întâmplător, în fiecare facultate de profil există o capelă, deschisă permanent pentru studenţi, întrucât teologia nu este doar o vorbire despre Dumnezeu, ci mai ales o convorbire cu Dumnezeu prin rugăciune.

 

Cu ce trebuie să rămână studentul dincolo de examenul de la acest curs, pentru a putea fi de folos şi celorlalţi?

 

Noi, profesorii, trebuie să creăm în sufletul şi în viaţa tinerilor teologi comportamente şi convingeri puternice, astfel încât, după ce părăsesc facultatea de teologie, să poată oferi lumină lumii şi să fie sare a pământului. Cred că ar trebui să rămână cu partea aceasta experimentală, încât un mijloc de evaluare mai potrivit la absolvirea facultăţii ar fi bilanţul cunoştinţelor practice. Acesta este scopul unei facultăţi de teologie, indiferent de specificul disciplinelor predate, de a crea în inima tinerilor conduite profund religioase, pentru ca, la rândul lor, să poată influenţa lumea şi societatea în care trăiesc. Vocaţia pe care şcolile de teologie o au în veacul acesta este de a forma şi de a trimite spre propovăduire tineri pregătiţi, convinşi şi preocupaţi de mântuirea proprie şi de mântuirea celorlalţi.