Sfântul Maxim Mărturisitorul reprezintă un reper semnificativ în teologia şi gândirea ortodoxă.
„Îl consider pe Sfântul Maxim Mărturisitorul ca fiind de actualitate, în contextul contemporan. Un mare teolog occidental, Hans Von Balthasar, îl numeşte «culmea gândirii şi teologiei greceşti, bizantine »“, spune conf. dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre viaţa, opera şi impresionanta mărturisire a adevărului de credinţă a acestui mare sfânt prăznuit astăzi.
În ce măsură putem vorbi de o actualitate a gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, despre care ştim că a trăit în secolul al VII-lea?
Specific gândirii Sfântului Maxim ar fi, pe de o parte, capacitatea de sinteză, de a fi cuprinzător, de a integra, practic, întreaga viziune teologică specifică tradiţiei patristice, iar pe de altă parte, de a da o mărturisire cu multă putere despre ceea ce înseamnă adevărul de credinţă. Plecând de la aceste două coordonate, consider că Sfântul Maxim este foarte actual, întrucât trăim într-o vreme a relativismelor, când este foarte greu să avem o consecvenţă, în general, faţă de adevăr, şi cu atât mai mult atunci când vorbim despre adevărul de credinţă, care presupune o angajare existenţială în viaţa Bisericii. Cred că este foarte încurajator să recuperăm şi să valorificăm atitudinea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
O atitudine pecetluită cu un martiriu.
Exact. Martiriul său este dovada capacităţii sale extraordinare de a mărturisi adevărul. Tocmai de aceea a rămas în conştiinţa Bisericii cu acest apelativ, Mărturisitorul, deoarece, prin excelenţă, el reprezintă tipul de mărturisitor.
O viaţă închinată mărturisirii adevărului de credinţă
Evidenţiaţi câteva repere biografice ale sfântului mărturisitor sărbătorit astăzi.
Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580. Dincolo de obârşia lui nobilă, de instrucţia aleasă şi de posibilitatea de a avea o ascensiune în plan social, renunţă şi intră într-o mănăstire de lângă Constantinopol. La vârsta de 32 de ani călătoreşte mult, în special în Africa şi, în contextul de acolo, ia atitudine faţă de concepţiile greşite care lezau învăţăturile Bisericii. Este vorba de monotelism - doctrina unei singure voinţe în Hristos, cea dumnezeiască sau a unei singure energii (monoenergism).
În colaborare, la început, cu viitorul patriarh Sofronie al Ierusalimului şi apoi singur, Sfântul Maxim Mărturisitorul ia o atitudine foarte fermă în faţa acestor tendinţe. De-a lungul mai multor ani, Sfântul Maxim, într-un fel neobosit aş spune, în Africa, apoi la Roma, rămâne un reper al mărturisirii.
Mi se pare emblematic şi aş recomanda oricui să citească actele de martiraj ale Sfântului Maxim şi ale celor doi tovarăşi ai săi, care l-au urmat, pentru că sunt cu adevărat copleşitoare şi extraordinar de întăritoare pentru a ne motiva pe fiecare dintre noi să ne asumăm exigenţele Adevărului.
Au fost momente în toată viaţa sa, inclusiv la final, când a rămas singur sau aproape singur, însă niciodată înfricat.
Da. Şi a continuat să dea o mărturie a adevărului de credinţă atât în faţa autorităţilor imperiale, cât şi a celor bisericeşti. Întrebat fiind de anchetatori pe cine are în spate, în numele cui susţine ceea ce susţine, Sfântul Maxim invocă Adevărul Hristos, aşa cum L-a asumat şi cum L-a trăit plecând de la tradiţia Sfinţilor Părinţi. Această încredinţare extraordinară nu vine dintr-o dorinţă de autoafirmare, ci din acea conştiinţă a continuităţii cu modul de viaţă al Părinţilor care s-au sfinţit şi care, la rândul lor, au dat mărturie despre adevărul de credinţă. Sfântul Maxim se simte solidar cu această tradiţie vie şi, la rândul său, exponent al acestei tradiţii, dă o mărturie cu mult curaj, care rămâne peste veacuri un exemplu formidabil, repet, de mare actualitate astăzi.
Un monah simplu cu o cugetare înaltă
Despre opera monumentală a Sfântului Maxim ce ne puteţi spune?
Aş menţiona lucrările pe care le avem deja traduse în Filocalia - vol. al II-lea şi volumul al III-lea. Lucrarea de referinţă a Sfântului Maxim este „Ambigua“. O altă lucrare, redusă ca întindere, dar foarte concentrată şi foarte profundă ca viziune - „Mistagogia“, tradusă la fel ca şi celelalte opere de părintele Dumitru Stăniloae. Cred că şi părintele Stăniloae l-a îndrăgit mult pe Sfântul Maxim şi s-a regăsit întrucâtva în acelaşi duh, pentru că şi părintele Stăniloae, în contemporaneitate, este teologul cuprinzător, cel care nu rămâne prizonier unei anumite tematici sau al unei anumite discipline, chiar dacă el prin excelenţă a fost dogmatist, dar exact ca Sfântul Maxim sau ca alţi mari Părinţi ai Bisericii, nu a parcelat teologia, nu a secvenţializat-o.
Sfântul Maxim are un text dificil, nu e uşor de parcurs, chiar pentru cineva familiarizat cu texte teologice.
Aşa este, poate de aceea Sfântul Maxim nu este foarte popular, aşa cum sunt alţi mari sfinţi, precum Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Spiridon. Sfântul Maxim a rămas monah simplu până la sfârşitul vieţii, nici măcar nu a fost preot. Cu toate acestea, a avut o cugetare foarte înaltă. A fost aproape de popor, pentru că el a fost foarte implicat în viaţa Bisericii, dar a trebuit să dea mărturie la un anumit nivel, plecând de la provocările cu care se confrunta Biserica în acea perioadă. Cred că Sfântul Maxim nu a cultivat, în mod intenţionat, prin cuvinte meşteşugite textele sale, pentru a-şi etala toată cultura şi filosofia pe care le deţinea, ci a dezvoltat aceste scrieri tocmai pentru a răspunde provocărilor din acele vremuri. Este important de subliniat acest aspect, pentru că există, poate, şi în interiorul teologiei tentaţia de a ne apropia de Sfântul Maxim tocmai pentru că îl considerăm un vârf al cugetării, şi în momentul în care îl asumăm sau ne considerăm foarte apropiaţi de el, implicit să dăm dovada unei cunoaşteri profunde în teologie. Să încercăm să nu fim doar la o anumită modă atunci când îl asumăm pe Sfântul Maxim Mărturisitorul!
A scris nu pentru a se afirma, ci dintr-o ascultare pe care a primit-o pe linie bisericească.
Dacă ne uităm la începutul scrierii „Ambigua“, în „Mistagogia“ şi într-o scrisoare foarte sugestivă adresată lui Elpidie, el spune fără nici un fel de ocoliş că ar fi preferat să nu scrie, dar o face din ascultare şi pentru că i s-a cerut în mod insistent de reprezentanţi ai Bisericii.
Sfântul Maxim spune că s-a străduit să concentreze adevăruri folositoare în cuvinte simple şi, adaugă el, este important ca aceste texte şi tot ceea ce ţine de învăţătura Bisericii să nu ne fie spre slava deşartă, ci să ne fie spre folos duhovnicesc.
Sunt unii cercetători occidentali care au spus despre Sfântul Maxim că nu a fost original, pentru că doar a rezumat gândirea Părinţilor de dinaintea lui. El rămâne unic prin capacitatea extrem de cuprinzătoare de a formula o viziune cu adevărat cosmică a realităţii Bisericii.
„Concreteţea gândirii Sfântului Maxim, înrădăcinată în realitatea Întrupării“
Prezentaţi-ne câteva elemente-cheie ale teologiei maximiene.
Persoana lui Iisus Hristos este cu adevărat piatra din capul unghiului pentru Sfântul Maxim, indiferent că vorbim de învăţături din domeniul cosmologiei, eclesiologiei, antropologiei. Sfântul Maxim, tocmai pentru că şi-a dezvoltat teologia într-un context al disputelor hristologice, este cel care în plan teologic nu doar că a sintetizat, ci a aprofundat într-un mod unic teologia Calcedonului, care susţine deopotrivă unitatea persoanei lui Hristos şi distincţia celor două firi - firea omenească şi firea dumnezeiască, care nu rămân separate, ele sunt unite într-un mod neamestecat.
Concreteţea gândirii Sfântului Maxim se înrădăcinează în realitatea Întrupării şi teologia sa capătă dimensiune iconică, care nu rămâne abstractă, suspendată doar la nivelul minţii.
Mai mult, arată Sfântul Maxim, logica Întrupării nu ţine strict de o viziune legalistă, de o viziune juridică, ci are în vedere îndumnezeirea omului, care prespune anumite etape: despătimirea, iluminarea, contemplarea raţiunilor dumnezeieşti şi duhovniceşti şi apoi îndumnezeirea.
De asemenea, Sfântul Maxim nu desconsideră firea naturală, pentru că el s-a luptat mult să arate că au existat o voinţă omenească şi o lucrare omenească în cazul Mântuitorului, doar că acestea au fost transfigurate mai întâi în persoana lui Iisus Hristos şi fiecare dintre noi suntem chemaţi să asumăm ceea ce deja în Hristos s-a întâmplat. Aş rezuma această viziune printr-o afirmaţie a Sfântului Maxim, care spune că „Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei“. Începutul, în calitate de Creator, este cel care a creat lumea; mijlocul, în calitatea de Proniator, El este cel care susţine întreaga creaţie; sfârşitul, în sensul că este Telosul, Ţelul final, cel prin care se împlineşte întreaga creaţie, cel prin care se înnoieşte întreaga creaţie, pentru că Însuşi Mântuitorul a spus: „Iată, toate le fac noi, toate le înnoiesc acum“.
Sfântul Maxim are o interpretare duhovnicească a cuvintelor Scripturii sau a tainelor teologice. Deşi era foarte cultivat, ceea ce prevalează este trăirea întru Hristos prin viaţa Bisericii. Când interpretează textul Evangheliei care redă întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, Sfântul Maxim arată absolut extraordinar că erudiţia rămâne de fiecare dată la suprafaţă, ea nu poate nici măcar să atingă întregul, ci doar cunoaşterea duhovnicească înrădăcinată în cuvântul lui Dumnezeu dă adevărata, autentica cunoştinţă.
Indiferent de unde plecăm, fie că e vorba de explicarea unui pasaj din Sfânta Scriptură, de combaterea învăţăturilor greşite, fie că e vorba de o interpretare mistagogică a Sfintei Liturghii sau a altor realităţi specifice vieţii Bisericii, Sfântul Maxim ne conduce înspre Hristos, Care este cheia întregii sale teologii. Atât cosmosul, cât şi istoria, la modul foarte concret, ni-L descoperă pe un acelaşi Hristos şi ne conduc tot către Hristos. Începutul şi ţinta finală şi întreaga gândire a Sfântului Maxim pleacă de la această reprezentare.
„Nu adevărul este pentru virtuţi, ci virtuţile sunt pentru adevăr“
Ca o concluzie, dincolo de opera sa profundă şi viaţa închinată Bisericii, rămâne ca reper neclintit dragostea pentru adevăr a Sfântului Maxim.
Aşa este. Deşi a fost mutilat - spre sfârşitul vieţii, i-a fost scoasă limba pentru a nu mai putea rosti cuvântul adevărului şi i-a fost tăiată mâna dreaptă pentru a nu mai putea scrie -, el a rămas un mărturisitor excepţional. Rămâne fără îndoială un reper în ceea ce înseamnă mărturisirea adevărului de credinţă, şi în acest sens are o afirmaţie formidabilă: „Nu adevărul este pentru virtuţi, ci virtuţile sunt pentru adevăr“. Deci, în momentul în care suntem întru Adevăr, putem avea şi virtuţi autentice, pentru că Adevărul Hristos este Fiinţa virtuţilor. Nu putem avea virtuţi detaşate de persoana lui Hristos!
Legat de Hristos, Sfântul Maxim afirmă că nu a fost original, El nu a căutat originalitatea. Dacă am citi textele Evangheliilor, plecând de la această afirmaţie, cât de mult ni s-ar lumina înţelegerea lor, nouă, celor de astăzi, care căutăm să fim originali cu orice preţ.
Cred că Sfântul Maxim l-a urmat cu adevărat pe Mântuitorul Hristos, Cel pe care L-a mărturisit, L-a iubit şi Căruia I-a rămas fidel până la capăt. Pomenirea Sfântului Maxim este un prilej pentru fiecare dintre noi, la măsura puterilor noastre, de a ne motiva mai mult în ceea ce înseamnă angajarea existenţială în viaţa Bisericii, în împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, la rândul nostru, plecând de la posibilităţile pe care le avem, să putem şi noi printr-o mică osteneală să transfigurăm duhovniceşte existenţa noastră şi existenţa celor din jur.
