Ce a însemnat pentru mine Părintele Stăniloae

Deşi l-am cunoscut îndeaproape pe Părintele Stăniloae, am fost sfios să scriu amintirile ce mă leagă de dânsul, purtând în minte versurile din „Scrisoarea I”: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră”.

Doamna Lidia Stăniloae m-a îndemnat să depăşesc această in­hibiţie deoarece i-am fost atât de aproape ca ucenic al lui la doctorat.

Adevărata adresare pentru iubitul meu dascăl este Pr. Prof. ­Univ. Dr. Academician Dumitru Stăniloae, la care se pot adăuga celelalte titluri de Doctor Honoris Causa etc., dar pentru noi era doar Părintele Stăniloae, nu ca o lipsă de respect, ci pur şi simplu că numai aşa puteai să i te adresezi, aşa cum prescurtezi numele unui munte fără a-i diminua cu nimic din înălţimea şi veşnicia lui.

Cine ştie cum ar fi fost viaţa mea sau a multora dintre noi fără Părintele Stăniloae? M-am născut într-o familie de ţărani binecre­dincioşi, care nu lipseau de la nici o slujbă religioasă, tata fiind dascălul bisericii. Idealul meu a fost să devin preot şi cea mai mare bucurie a mea a fost reuşita la examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aveam o cre­dinţă curată care nu cunoscuse încă valurile ispitelor sau îndoielilor. Cea mai năpras­nică surpriză a fost când am descoperit că sunt oameni care nu cred în Dumnezeu. Aşa ceva nu puteam să-mi închipui în satul meu de munte de pe Valea Trotuşului. Prin anul II de seminar un coleg a încercat să-mi argumenteze că lu­mea s-a făcut singură şi că Dumnezeu ar fi o născocire a oamenilor. Am început să citesc toate cărţile de „ştiinţă” începând cu „Biblia ateistului”. Mă durea gândul că aş putea să-mi pierd credinţa. Începu­seră îndoielile să-mi muşte din suflet. Am avut noroc la Neamţ de profesori cu îndelungă răbdare pentru un copil care se deformase în aşa fel că vorbea numai interogativ. O mână de om şi un furnicar de întrebări. Când am terminat seminarul, nu-mi pierdusem credinţa, dar totul se uscase în mine. Puteam argumenta şi răsturna toate teoriile materialiste, ateiste, gnostice, dar nu mai eram copilul de altădată. ­

În interior devenisem ca un foc ­desemnat. După seminar, încă patru ani - Facultatea de Teologie. ­Mi-am încărcat spinarea minţii cu tot felul de cunoştinţe teologice şi filosofice, dar mi se părea că nu mai am ulei în candelă.

Providenţial, a apărut în viaţa mea Părintele Stăniloae. Auzisem de el încă din timpul facultăţii. Preda numai studenţilor la doctorat. După examenul de admitere m-am înscris chiar la Catedra de Teologie Dogmatică pe care o conducea. Ca să urmezi cursurile, trebuia să ai „binecuvântarea” episcopului local, în cazul meu a răposatului Partenie Ciopron, Dumnezeu să-l ierte!, care nu voia să dea aşa ceva, spunând că el are nevoie de preoţi şi nu de doctori în teologie. Părintele Stă­niloae a intervenit şi mi s-a dat dispensă de... „binecuvântare”.

Mă obişnuisem cu tipul de profesor universitar pedant care ţipă şi te sperie încât visezi o viaţă întreagă coşmarul că dai examen cu el şi nu ştii toate răspunsurile. Dar Stă­niloae era cu totul şi cu totul altceva. O, Doamne, de unde să iau cuvinte de icoană pentru acest prisăcar al Cuvântului? Ca după un îngheţ mi s-au trezit pădurile sufletului sub adierile Sfântului Duh. Cursurile le ţineam într-o clădire din spatele facultăţii de pe strada Sfânta Ecaterina. Drept ca vocalele Sibiului, cu barba şi părul alb ca Sfântul Nicolae, când intra în sală se făcea linişte ca-ntr-o lumină de genuni născătoare. Nu avea nimic din meşteşugul regizat al oratorilor, cu ridicări imprevizibile în decibeli şi braţe ori rămânerea lor în suspensie teatrală. Avea o îmbrăcăminte mo­destă, dar curată. Din geantă scotea cursul dactilografiat, pe care n-am înţeles niciodată de ce îl aducea cu el. Poate că aşa cerea Departamentul Cultelor. Prea mult nu-l folosea. Citea câteva rânduri, apoi îşi scotea ochelarii şi începea să mediteze. Începea să curgă domol ca un râu susurând printre pietre, ca un freamăt al Duhului Sfânt peste pădurile sufletelor noastre. Ne ri­dicam după cuvintele în această învăţare de zbor până unde puteam, apoi intuind neputinţa noastră, cobora din nou la noi reluând ideea până prindeam gustul de genune înaltă. Începea de la noţiuni simple. De exemplu, cuvântul. Omul este om prin cuvânt pentru că este chip şi asemănare a Cuvântului. Este o fiinţă dialogică. Ca să fie înţeles, îşi exprimă gândul prin cuvânt. Acesta nu e numai o sonoritate, ci exprimă pe om pentru celălalt om, jertfa cerând să fie acceptată de celălalt. La rândul lui, cel ce a primit cuvântul îi întoarce darul unui alt cuvânt, unul pe altul îmbogăţindu-se prin dăruirea reciprocă, darul nesărăcind pe dătător, ci dimpotrivă. În fiecare cuvânt este un sens care se reali­zează prin receptarea lui. În felul acesta fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu-Cuvântul. La rândul ei, întreaga creaţie se oferă omului într-un mod cuvântător, toate lucrurile având o raţiune a lor sunt un fel de cuvinte ce ni le pune la dispoziţie natura înconjurătoare ca pe o Biblie cosmică. Omul ca trup nu poate trăi fără dialogul natural cu natura, iar la rândul ei natura nu are nici un sens decât numai în om şi prin om. Toată creaţia converge spre om, iar restaurarea lui ca om întinat de păcatul originar a fost făcută de Cuvântul întrupat ca Om adevărat şi Dumnezeu adevă­rat.

Ca poet şi ucenic al cuvântului, mă simţeam luat de mâna Părin­telui şi introdus în altarele Cuvântului. Primul volum de poezii, „De unde începe omul”, este jurnalul lutului meu încă zbuciumându-se în palmele olarului făuritor de fru­mu­seţi. Pe la sfârşitul anului mi se întorceau albinele în ştiubeie curăţate cu răbdare de praf, păianjeni şi disperare. Devenisem la rândul meu un cuvânt.

Înrudit în gândire cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, Părintele Stăni­loae ne învăţa despre „Biserica ţăranilor”, adâncimile Ortodoxiei neamului nostru. Mulţi dintre poeţii şi scriitorii de vârsta mea îşi amin­tesc de întâlnirile cu cel care ne-a adus Filocalia în limba lui Eminescu şi piscurile de cugetare orto­doxă, care aveau loc pe Calea Moşi­lor sau apartamentul fiicei sale, Lidia Ionescu-Stăniloae.

În cuvântul românesc, Stăniloae descoperea un destin al neamului nostru, acela de îndumnezeire a lui în care Savaot se apropia de noi ca în icoanele de lemn, bun şi iertător, iar ţăranul român îşi exprima noţiunea de transcendent prin Dumnezeu Drăguțul, un diminutiv majestuos de alintare a persoanei iubite, Persoana care a dat istoriei noastre „miracolul” supra­vieţuirii noastre neînţeles de istorici.

Folclorul românesc este o tindă a Raiului cu Dumnezeu prezent pretutindeni. Cine este păstorul din „Mioriţa” dacă nu o imagine a Păs­torului care transformă moartea în nunta Fiului de Împărat? Cine este Manole, ziditorul bisericii, dacă nu forma românească a lui Emanuel?

Spre deosebire de Apusul scolastic, Părintele Dumitru Stăniloae vedea în ortodoxismul românesc un specific al modului de îndumnezeire prin participarea la împărtăşirea Duhului Sfânt prin înduhovnicire. Dacă despre Karl Barth se spunea că şi-a scris sistemul teologic având în minte pe Mozart, Dumitru Stă­niloae şi-a scris Dogmatica având în suflet pe Enescu, Grigorescu şi Brâncuşi. De multe ori ne vorbea despre gânditorii moderni şi perspectiva lor ce ne-o ofereau care era de nuanţă panteistă. Porneam dis­cuţia despre arta şi muzica modernă şi ajungeam la arianism, mono­fi­zism, maniheism şi bogomili. Venea vorba de Camus, Sartre, Cioran şi toţi ciracii lui Nietzsche care au dus omul pe culmile disperării şi des­copeream un nou origenism cu toată gama lui de la castrare la sinucidere. Dar când vorbea de scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul i se umpleau ochii de bucurie şi faţa i se lumina ca un cireş înflorit. Omul a fost creat trup şi suflet pentru ca prin suflet să se îndumnezeiască, iar sufletul să lumineze prin trup întreaga creaţie. Istoria numai prin întruparea Cuvântului are sens. La fel, întreaga creaţie. „Cel ce a dus la existenţă toată firea cu înţelep­ciunea, scrie Sfântul Maxim, şi a sădit în chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale raţiunea ca primă putere a cunoaşterii Sale, ne-a dat şi nouă, umiliţilor oameni, ca un Stăpân prea darnic, după fire, în chip natural, darul raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă modu­rile împlinirii dorului”. În căutarea istorică a celui care ne-a dăruit acest dor ne rotim cu acest dor în jurul adevărului îndumnezeindu-ne depă­şind spaţiul, pentru că dispar marginile, şi timpul prin gustarea din veşnicie. Omul creşte prin îndumnezeire fără a se pierde ca persoană şi fără a se amesteca sau dispărea în esenţa divină. O minunată imagi­ne ca ilustrare ne-o oferea Stăniloae prin spirala turnurilor Mănăstirii Curtea de Argeş, icoană a îndu­hov­nicirii, a dorului care nu se închide în cerc, ci mereu devine nou în proaspete căutări ca o spirală care nu este nici cerc, nici linie dreaptă.

Ca profesor a iubit şi a fost iubit de ucenicii lui. Datorită recoman­dării lui Consiliul Mondial al Bise­ricilor din Geneva mi-a acordat o bursă de trei ani pentru continuarea studiilor de doctorat la Chicago şi apoi la Princeton.

Părintele Stăniloae a fost într-adevăr Părinte. După doi ani de zile la doctorat, lucrând sub suprave­gherea lui, am reuşit nu numai să-mi liniştesc şi limpezesc fântânile duhului, ci să-mi regăsesc puritatea credinţei, aşa cum a fost a părinţilor şi a părinţilor părinţilor mei. Îi datorez punţile mele fiinţiale spre Dumnezeu.

(Preotul Dumitru Ichim este paroh la „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Kitchener Ontario, Canada)