O catedrală pe măsura jertfelor neamului românesc

În orice comunitate religioasă, o catedrală este expresia cea mai înaltă a conştiinţei unităţii de credinţă, a recunoştinţei clerului şi mirenilor faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de martirii neamului din toate timpurile; este, înainte de toate, o unitate de măsură a credinţei şi frăţietăţii întru Dumnezeu, o dovadă concretă a maturităţii şi unităţii spirituale a acestei comunităţi, a nivelului său de cultură şi civilizaţie. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedrale impunătoare așa cum sunt cele ale fraţilor catolici, aceasta s-a datorat posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţele noastre de lemn, care ne creau o intimitate a relaţiei directe cu Dumnezeu.

Admirăm cu evlavie marile catedrale construite în ţările catolice; urmărim ridicarea unor catedrale în ţările ortodoxe, ieşite dintr-un regim totalitar şi ateist, în Rusia şi Serbia, de pildă. Bulgaria avea deja o catedrală, nedemolată de comunişti ca în cazul catedralei moscovite, Grecia are un lanţ de catedrale, dar şi Muntele Athos, copţii din Egipt au o bine meritată catedrală. Singura ţară creştină (nu numai ortodoxă) care nu avea o catedrală impunătoare era România. Ideea construirii unei astfel de catedrale a fost o permanenţă a clerului şi mirenilor încă din timpul Războiului nostru de Neatârnare din 1877-1878. Iniţiativa construirii unei catedrale aparţine lui Mihai Eminescu, din 1878, cu prilejul pomenirii jertfei românilor din Războiul de Independență. Într-un fulminant articol publicat în „Timpul” (II, nr. 283, 30 dec. 1877, p. 3), sub titlul „Dorobanţii”, Mihai Eminescu sensibilizează lumea politică românească printr-o descriere, parcă desprinsă din „Infernul” dantesc, a combatanţilor noștri reîntorşi la vatră: „Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război.

Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa, pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc şi-o opincă, altul cu o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai înainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o explicaţie nu ne poate mulţumi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer”.

Eminescu și ideea lui îndrăzneață

Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române - pe care o numeşte biserică naţională -, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită de el ca „Maica spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, ci şi a românilor de dincolo de graniţe. De aici, necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe reprezentative. Eminescu solicita Corpurilor legiui­toare să autorizeze finanţarea acestei construcţii din fondurile loteriei naţionale. Prilejul îl oferea un banal anunţ privind „redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul «Sfântul Iosif»”, publicat în „Monitorul Oficial” al României (din 27 iunie/7 iulie 1881). Eminescu nu se împotriveşte construcţiei acestei catedrale catolice, ceea ce denotă „toleranţa românilor pentru toate riturile”, ci solicită o catedrală „în favorul bisericii statului” şi a majorităţii credincioşilor ortodocşi români. Articolul lui Eminescu (publicat în ziarul „Timpul”, V, nr. 143, 4 iulie 1881, p. 1) este reprodus în „Poporul” (nr. 30 din 5 iulie 1881, pp. 1-2) şi reluat fragmentar în „România liberă” (V, nr. 1219, 5 iulie 1881, p. 3) şi în „L'independence roumaine” (V, nr. 1148, 5/17 iulie 1881, p. 1). Spre edificare, redăm textul eminescian, sugerând cârcotaşilor zilei aplicarea îndemnului lui George Munteanu - „Înapoi la Eminescu”: „La 27 iunie a apărut în «Monitor» un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul «Sfântul Iosif». Departe de a voi să punem vro piedică îna­intea acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legele a căror pază [î]i este încredinţată.

Aceasta din punct de vedere legal.

Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta chestiunea dacă bisericile noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât al statului şi al naţiunii. Nici aici răspunsul nu va fi favorabil. Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. (s.n.)

Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost întotdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericii statului.”

Este o dovadă irefutabilă asupra atenţiei pe care Scriitorul şi Gazetarul o acordă necesităţii unei Catedrale Ortodoxe la Bucureşti, dar şi ecoul acestui demers în presa vremii.

Schimbarea amplasamentului

Stabilirea locului de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, numită astfel de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (autorul unei excelente teze de doctorat despre Eminescu), ca mulţumire lui Dumnezeu şi recunoştinţă eroilor căzuţi pentru întregirea neamului, a fost Parcul Carol. Amplasamentul solicitat de Patriarhul Miron Cristea a avut susţinători, între care arhitectul român Cristofi Cerchez, care scria în „Universul” din 2 martie 1929: „Eu un astfel de monument nu l-aş vedea în altă parte decât în Parcul Carol, cu acele frumoase grădini, cu acea deschisă şi adâncă esplanadă, cu acea splendidă perspectivă, şi anume, pe locul unde se găseşte Palatul Artelor, devenit Muzeul Militar, care nu sintetizează şi nu simbolizează nimic. Ar fi şi un act de pietate faţă de Eroul Necunoscut, care în nici un caz nu aparţine unui muzeu, fie el chiar militar. Eroul Necunoscut este simbolul mistic al însăşi naţiunii şi el nu poate sta decât într-un loc de pietate”.

Ideea s-a lovit, din păcate, de oameni politici netrebnici şi de o presă aservită ostilă, astfel încât primul Patriarh a solicitat ca amplasare a catedralei Piaţa Bibescu Vodă (azi, Piața Unirii) de la poalele Dealului Patriarhiei. Locul a fost marcat cu o tăbliţă, sfinţită la 11 mai 1929. Cu acest prilej, Patriarhul Miron Cristea a rostit următoarele: „Rog pe Milostivul Dumnezeu să reverse asupra ţării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belşugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci şi toţi fiii Bisericii să poată contribui cât de puţin - fie şi numai cu dinarul văduvei din Sfânta Evanghelie - pentru zidirea, terminarea şi înzestrarea catedralei noi, ca astfel, prin cărămida sa, ori prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al Bisericii să se simtă sufleteşte legat de catedrală. De biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii Neamului”. N-a fost să fie aşa, căci bietul om se afla sub potrivnice vremuri, vorba cronicarului, proiectul neputând fi realizat. S-a mai făcut o încercare de reluare a proiectului construirii catedralei, în 1943, în timpul Patriarhului Nicodim Munteanu, dar războiul şi apoi bolşevizarea ţării de către „ocupanţii” eliberatori, care au introdus un regim ateist, au stopat această dorinţă legitimă.

Reluarea inițiativei după 1989

După evenimentele din 1989, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a reluat iniţiativa înaintaşilor săi de a construi o Catedrală a Mântuirii Neamului românesc, având în vedere şi jertfa tinerilor ucişi sau mutilaţi în preajma sfintei sărbători a Naşterii Domnului din anul 1989. Pentru aceasta, a iniţiat, începând cu anul 1992, o largă consultare cu membrii Sfântului Sinod, ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu personalităţi marcante din varii domenii de activitate (cultură, artă, arhitectură, istorie etc.), a stabilit un dialog cu autorităţile statului. Sărbătorirea celor 110 ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române şi 70 de ani de patriarhat, în februarie 1995, i-a prilejuit Patriarhului Teoctist să îndrepte un apel de suflet către credincioşi şi cler, către autorităţile statului pentru a se purcede la construirea sfântului locaş. Apelul a fost întâmpinat cu sinceră bucurie creştinească din partea credincioşilor ortodocşi, dar cu rezerve şi ipocrite susţineri din partea politicienilor. În septembrie, același an, s-a constituit, sub preşedinţia vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, Comisia consultativă pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, formată din membrii Sfântului Sinod şi ai Consiliului Naţional Bisericesc, din academicieni, profesori universitari, arhitecţi, ingineri, istorici, teologi, s-au repetat intervenţiile la autorităţile statului şi la Primăria Generală a Capitalei pentru stabilirea locului de amplasare. S-a alocat spaţiul din Piaţa Unirii - acolo unde, forţat de împrejurări, acceptase şi Patriarhul Miron Cristea, s-a aşezat şi sfinţit troiţa în februarie 1999, pe care a sărutat-o Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, în istorica sa vizită în România (7-9 mai 1999), dar în zadar. S-a găsit o altă locaţie, în 2002, pe axul Bulevardului Unirii, lângă scheletul de beton, pe atunci, al Bibliotecii Naţionale. Schimbările de guverne și primari au zădărnicit și de data aceasta planul. În ianuarie 2003, Patriarhul Teoctist a reluat intervenţiile la noii conducători, la care a găsit înţelegere: prin Hotărârea de Guvern nr. 468/18 aprilie 2003 se transmite în folosinţă gratuită Bisericii Ortodoxe Române o suprafaţă de 5 ha în Parcul Central, pe platoul central, în preajma Mormântului Eroului Necunoscut. În iunie 2003, la Opera Română s-a întrunit din nou Comisia consultativă pentru construirea catedralei, la solicitarea Ministerului Culturii şi Cultelor, a unor organizaţii de arhitecţi. Aşa-zisa „societate civilă” şi-a intrat în rol, solicitând interzicerea construirii catedralei în Parcul Filaret/Carol pe motiv că tulbură liniştea celor care se plimbă şi strică peisajul parcului, ca şi cum vechea ctitorie de la Curtea de Argeş a lui Neagoe Basarab, înconjurată de un impunător parc, ar deranja liniştea trecătorilor. De fapt, însăşi ideea de catedrală îi sperie de aceşti „elitişti”, considerând-o inoportună şi inactuală faţă de starea economică şi socială a românilor, deşi Patriarhia Ortodoxă Română nu solicita atunci bani de la bugetul de stat. Românii de rând au fost primii care au donat, din sărăcia lor, o importantă sumă de bani pentru construirea catedralei. Mica, dar zgomotoasa şi nereprezentativa „societate civilă” organizează acţiuni ateiste de protest, astfel încât determină ca o parte din intelectualitatea română să riposteze şi să adreseze un „Apel pentru catedrală (publicat în „Ziua”, X, nr. 3020, 21 mai 2004, p. 4), prin care cer: „1. încetarea dezinformărilor, minciunilor şi învrăjbirii; 2. respectarea adevărului istoric şi informarea corectă a opiniei publice; 3. oprirea profanării Mormântului Eroului Necunoscut; 4. începerea neîntârziată a construcţiei Catedralei Patriarhale”. Cea de-a treia locaţie a catedralei a căzut și ea.

Cu perseverenţă, diplomaţie şi blândeţe creştinească, Patriarhul Teoctist, la venerabila vârstă de 90 de ani, a reuşit, în sfârşit, să înfrângă opacitatea şi rezistenţa ateistă a unor politicieni. În martie 2005, în Aula Patriarhiei Române, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române şi a 80 de ani de patriarhat, Patriarhul Teoctist a anunțat distinsei asistențe - preşedintele Academiei Române, acad. Eugen Simion, reprezentanţi ai Guvernului şi ai Parlamentului român, regele Mihai, unii şefi de culte din România, nunţiul papal, membrii Sfântului Sinod şi ai Adunării Naţionale Bisericeşti - că a obţinut din partea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în sfârşit, aprobare pentru începerea construirii ca­tedralei! Vestea a fost susţinută cu aplauze spontane de către întreaga adunare. Amplasamentul este cel rămas definitiv și pe care s-a și ridicat: Dealul Ar­senalului, lângă Palatul Parlamentului, pe un teren viran, rezultat din demolarea unor case şi a unor biserici în regimul trecut.

O catedrală care „reprezintă întreaga națiune”

După mai bine de 15 ani de negocieri și schimbări ale amplasamentului, noua Catedrală Patriarhală și-a aflat, în sfârșit, locul. În ziua de joi, 29 noiembrie 2007, în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a membrilor Sfântului Sinod, a unor personalități ale vieții publice româ­nești și a aproape 1.000 de preoți și credin­cioși, a avut loc sfințirea locului destinat construirii noii Catedrale Patriarhale pe Dealul Arsenalului. Au fost organizate după aceea câteva simpozioane tema­tic-consultative, la care au fost invitați arhitecți și ingineri cu experiență în construirea unor catedrale și biserici de mari dimensiuni. La simpozionul din 15 decembrie 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel avea un cuvânt edificator: „În Statutul Bisericii noastre noi spunem că Biserica Ortodoxă Română, prin numărul de credincioși și prin vechime și continuitate, prin originea apostolică, este Biserica națională a poporului român. În mai multe țări din lume, catedrala din Capitală, chiar dacă acesta nu este orașul cel mai mare al țării, se numește Catedrala Națională. National Cathedral din Washington nu se află în cel mai mare oraș și nici nu este cea mai mare biserică, dar este Catedrala Națională, iar în această Catedrală Națională au loc ceremonii cu valoare de simbol național. De exemplu, președinții Statelor Unite, după ce trec la Domnul, corpul lor neînsuflețit este depus pentru un ultim omagiu în Catedrala Națională din Washington. Se numește Catedrală Națională indiferent de confesiune. Deci, în acest sens, catedrala noastră, pe care dorim să o construim, este o catedrală pentru Capitală și Catedrală Națională în înțelesul că reprezintă întreaga națiune română și nu doar pe bucureșteni”.

În toamna lui 2010, s-a obținut autorizația de construire, iar în cei opt ani scurși până astăzi s-a lucrat din greu la înălțarea catedralei. Iată că anul 2018, când sărbătorim Centenarul Marii Uniri, ne aduce bucuria sfințirii mult-visatei Catedrale a neamului nostru românesc. Construirea unei Catedrale Naționale era nu numai necesară, ci şi legitimă. Aşa cum au fost construite sedii impunătoare și luxoase pentru diverse firme şi instituţii, era nevoie ca poporul român, nu numai Biserica Ortodoxă Română, să-şi aibă catedrala sa, o catedrală pe măsura jertfei duse de-a lungul unei istorii zbuciumate şi, uneori, dramatice. Neamul nostru merită cu prisosință o catedrală demnă de asemenea jertfe.