Rostiri spirituale în tradiția Răsăritului creștin

Apărută la Editura Universitară, în anul 2021, cartea lui Adrian Țiglea, Rostiri spirituale: însemnări despre Părintele Dumitru Stăniloae, Lucian Blaga și Mircea Eliade, în zarea tradiției mistice a Răsăritului creștin, constituie o cercetare a izvoarelor scripturale și culturale ale inefabilului divin din perspectivă ortodoxă. În acest sens, autorul aprofundează opera unor autori fundamentali ai creştinătăţii răsăritene, precum: Dionisie pseudo-Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul, Sf. Isihie Sinaitul, Evagrie Ponticul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Ioan Scărarul.

Cu o rigoare deosebită a cercetării, Rostiri spirituale este străbătută și de referințe fundamentale din operele lui Carl Gustav Jung, Sigmund Freud, Mircea Eliade și Lucian Blaga, în dorința de a reliefa prezența sacrului pe tărâmul in­conștientului personal și colectiv al ființei umane. Explorând teoria jungiană a arhetipurilor, „noologia abisală” a lui Blaga și tema camuflării sacrului în profan de sorginte eliadescă, Adrian Țiglea punctează unul dintre marile adevăruri, pe care îl regăsim deopotrivă exprimat în opera Sfinților Părinți: lumea creată de Dumnezeu ființează în orizontul tainei sau al misterului, pe care omul este chemat să îl descifreze în limitele proprii naturii sale. Ajungem cu această idee fundamentală în miezul cărții, închegat în jurul operei părintelui profesor Dumitru Stăniloae, al cărui reper teologic este fundamental dacă dorim să înțelegem semnificațiile Ortodoxiei. Având drept punct de referință textul sacru al Bibliei, Adrian Țiglea își propune să creioneze portretul spiritual al Mântuitorului, sprijinindu-și demersul atât pe pasaje scripturistice, cât și pe interpretarea oferită de către părintele Stăniloae. După cum subliniază acesta, prin întruparea Sa, Iisus Hristos descoperă în mod deplin pe Dumnezeu vederii şi înţelegerii noastre.

În vreme ce omul teoretizat de către Lucian Blaga este fiinţă întru mister şi pentru revelare, creştinul valorificat de părintele Dumitru Stăniloae este fiinţare-întru-iubirea-lui-Dumnezeu, fiinţă-întru-mântuire şi fiinţare-pentru-veşnicie. Singularitatea omului are în vedere actul mântuirii sale, care este înțeleasă drept comuniune spirituală cu Iisus Hristos și, datorită Lui, cu oamenii. Autorul cărții conclude, în urma analizei concepției blagiene privind matricea stilistică: noi purtăm în personalitatea noastră, până azi, o serie de componente sufletești sau spirituale arhaice, adeseori sub formă mascată, care amprentează viața și gândirea de multe ori într-o formă inconștientă.

„Cel ce unește firea noastră în ipostasul Său este Rațiunea Ipostatică divină”

Însă, înainte de toate acestea, reperul teologic al părintelui Dumitru Stăniloae ne oferă prețioase jaloane ale unei fenomenologii a religiei și a credinței. Diverse moduri de a gândi despre creație au ca liant iubirea divină unificatoare, care este deopotrivă origine, început, putere și natură creatoare, după cum scrie marele teolog: „Cel ce unește firea noastră în ipostasul Său este Rațiunea Ipostatică divină. Numai în ea este pornirea unificării, pentru că este pornirea armonizării tuturor, care nu poate să nu aibă în sine iubirea ca legătură a tuturor. (...) Întruparea Cuvântului ca om este o operă a Rațiunii Ipostatice dumnezeiești, pentru că ea este ipostasul iubit de Tatăl și iubitor al Tatălui tuturor, și prin ea iubește Tatăl toate și tot. Prin ea toate Îl iubesc pe Tatăl, ca origine iubitoare a lor”.

Analiza autorului acestei cărți caută să surprindă elementele comune și divergențele unei înțelegeri filosofice și, respectiv, teologice a Persoanei Dumnezeului Trinitate. Omul a fost plămădit în universul tainic al dumnezeirii. Și, în pofida păcatului adamic, el își durează viața frământat și preocupat fiind, sub aspectul creștin, de aflarea căilor potrivite de împăcare cu Dumnezeu și de cunoaștere a Ființei Sale. Cartea ne poartă apoi prin istoria sacră a lui Dumnezeu, Adrian Țiglea trecând în revistă o serie de epifanii ale divinității din Vechiul Testament, pentru a se opri la teofania supremă a lui Dumnezeu: întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După cum subliniază părintele Stăniloae, Fiul lui Dumnezeu este adevărata transcendență: prin întruparea Sa, Hristos descoperă în mod deplin pe Dumnezeu vederii și înțelegerii omului. În timp ce omul teoretizat de către Lucian Blaga este ființă întru mister și pentru revelare, creștinul valorificat de părintele Stăniloae este ființare-întru-iubirea-lui-Dumnezeu, ființă-întru-mântuire și ființare-pentru-veșnicie. Cât timp se străduiește să se lepede de păcat și de patimi, omul se înfățișează drept chipul nemuritor al lui Dumnezeu, restabilit și desăvârșit întru/prin Hristos. Autorul creionează portretul spiritual al Mântuitorului Iisus Hristos, fundamentându-și cartea scripturistic. Iisus Hristos este chipul rațiunii după care a fost creat omul și îmbracă în Ființa Sa taina restaurării omului căzut din Dumnezeu, urmare a păcatului strămoșesc.

Rugăciunea lui Iisus, dialog al minții cu Dumnezeu

O secțiune a cărții este dedicată Rugăciunii inimii sau Rugăciunii lui Iisus. Inima care s-a curăţit de patimi şi care s-a adunat din împrăştierea gândurilor devine sălaş al Dumnezeirii. Această rugăciune rezumă credința omului în puterea și harul lui Dumnezeu, manifestate în viața lui cotidiană. Rugăciunea lui Iisus conduce sufletul către unirea spirituală cu Hristos, fiind un dialog al minții cu Dumnezeu. Rugăciunea este înțeleasă de părintele Stăniloae ca fiind în corespondență intimă cu urcușul duhovnicesc al omului spre Creator. Raportându-se la Ierotei Vlachos, autorul ne încredințează asupra realității duhovnicești potrivit căreia rugăciunea inimii presupune renunțarea la lume, ascultarea de duhovnic și hotărârea păzirii poruncilor Mântuitorului. Grație practicării virtuților, harul divin pătrunde inima omului.

Cartea dedică un capitol aparte jertfei de la Golgota și implicațiilor spirituale ale acesteia. Odată cu întruparea și chenoza lui Hristos, spune părintele Stăniloae, mielul adevărat, Iisus Hristos, reprezentându-i pe toți oamenii, îi scapă de moartea definitivă, plătind prețul păcatului lor prin moartea Sa în trup omenesc. Chenoza lui Hristos stă sub semnul dragostei Sale față de om. În acord cu interpretarea Sfinților Părinți Bisericești, pr. Dumitru Stăniloae punctează faptul că, în coborârea Fiului lui Dumnezeu ca om la oameni, care a mers până la jertfa pe Cruce, ni se revelează nu numai iubirea Fiului față de oameni, ci și iubirea Tatălui, Care L-a trimis pe pământ spre a Se jertfi pentru aceștia.

Țăranul român, trăitor cu gândul la Dumnezeu

În capitolul Fizionomii spirituale românești, Adrian Țiglea, susținut de opera părintelui ­Stăniloae, Lucian Blaga și Mircea Eliade, „poposește” în satul românesc, creionând portretul spiritual al țăranului român, trăitor în universul mitic al satului, cu sufletul „rotit” către viața veșnică și Dumnezeu. Iar autorul concluzionează: țăranul are o înțelegere proprie a lumii și a vieții traversate de înțelesuri ascunse și numinoase, care ating transcendentul. Viața are rost și semnificație, sacrul și profanul se împletesc, omul nu e singur în activitățile zilnice, Dumnezeu însoțindu-i respirările. Optimismul spiritual românesc ne asigură de existența unui act divin reparatoriu: dacă sufletul vreunui om nu și-a aflat, din varii motive, împlinirea în această viață, se va bucura de împlinire spirituală în viața de apoi, după Marea Judecată a lui Hristos.

Sprijinită pe o bibliografie generoasă, Rostiri spirituale: însemnări despre Părintele Dumitru Stăniloae, Lucian Blaga și Mircea Eliade, în zarea tradiției mistice a Răsăritului creștin oferă celor interesați să cunoască și să înțeleagă pe Dumnezeu și sufletul creștin ortodox un reper de înțelegere fundamental. Modalitatea în care se desfășoară această apologie a creștinismului, sub ochii cititorului, lasă impresia unei călătorii interioare a spiritualității, încărcată de erudiție