Vom gusta din acelaşi Potir nemurire

Monica Pillat

GENEZA ÎNVIERII 
La început a fost Cuvântul
Ce aștepta încă nespus,
Într-o tăcere ca mormântul
În care-a fost adus Iisus.

Ce-a sfâșiat încremenirea,
Făcând din noapte Paradis,
A fost lumina din Rostirea
La care cripta s-a deschis.

Tot ce acoperise graiul
Cu bolovani și cu lături
S-a prăvălit din nou, ca Raiul
Să se arate prin spărturi.

Ignatie Grecu

ODATĂ CU ZORII
Nu mai sunt lacrimi, tristeţi sau dureri!
Bucuraţi-vă! Îngerul cu glas mare ne-a spus.
Lumină se revarsă pururi din groapă
Unde adormit trupul Domnului a fost pus.

Odată cu zorii se înalţă plin de avânt
Cântecul nostru de slavă şi caldă mărire.
De-acum frate cu frate îmbrăţişând şi cântând
Vom gusta din acelaşi Potir nemurire.

Gabi Nan

IMNUL MARIEI   
Domnule, spune-mi, unde L-ai pus, 
și mă voi duce să-L iau!
Precum o lebădă mușcată de șarpe,
dimineața aceea
își purta albul pătat peste lacuri
până în adâncul singurătății.
„Chiar L-am ucis?”, au întrebat copiii.
Părinții ocoleau răspunsul ca pe propria rană. 
Șerpii au organizat olimpiada zdrobirii călcâiului.
I-am cerut inimii să înmugurească 
printre spinii Tăi încă o dimineață.
I-am cerut dimineții să-mi acopere fața,
și să spele cu părul ei alb,
bulbul de pe Golgota.
Am strigat cu fiorul boabelor zdrobite în teasc,
cu spaima apusului din mușcătura de șarpe:
Domnule, spune-mi unde L-ai pus
și mă mă voi duce să-L iau!
Când ai spart mormântul singurătății mele, Doamne,
mă dureau toate privirile oamenilor.
Ușile sinagogilor se închideau în fața mea.
Sufletul îmi era o scoică uscată pe plajă,
nevrednic să-i fii perlă.
Tu aveai arvuna crinilor.
Sufletul meu, ca orice spin,
trebuia să-Ți străpungă fruntea, 
să poată bea sângele vieții.
Nimeni nu și-a presărat nectarul 
peste noroiul meu ca tine,
nimeni nu ne-a purtat durerea rușinii,
nimeni n-a iubit din sudoarea morții ca Tine.
Pe nimeni, Doamne, n-am trădat 
cum Te-am trădat pe tine.
Ce boboc înflorește murind?
Când moartea și-a turnat oțetul 
și fierea peste crini, 
luminii i-a fost rușine să mai înmugurească 
din privirile oamenilor.
Soldaților le-au crescut aripi 
și gheare ca păsărilor de pradă.
În ce cremene neagră își depun șerpii ouăle?
Unde își are noaptea izvorul?
Sufletul Tău crescuse între crini.
Timpul își chema albinele să-i guste nectarul. 
Dimineața aceea era o lebădă mușcată de șarpe,
cu capul plecat peste lacul de plumb.
Cel ce dă viață putea muri!
Spune-mi, unde L-ai pus?
Marie! Te-am auzit.
Și din vorba ta mă nasc în fiecare dimineață.
Marie! Și mustul tresărea în teasc de bucuria iertării.
Marie! Iar sufletul meu proba lumina, 
pe când primăvara
smulgea stâncii o floare de colț.
Rabuni, au strigat toate veacurile din pieptul meu, 
toate singurătățile, toate rănile.
Rabuni, au strigat toți mieii sărind de pe altar.
Lumina prindea rădăcini pe mormânt,
îmbrăca muntele cu crini 
și se pregătea să-Ți spele picioarele.
Cerul își bea vecinicia din rănile Tale,
iar timpul, 
timpul și-a lepădat coperțile murdare,
s-a oprit cât o răstignire,
și-a pus haina de nuntă,
apoi a cerut mâna luminii.
Rabuni, se auzea un susur din sângele lui Abel.
Doamne, sunt oameni care n-au cunoscut gustul pâinii,
spini care n-au băut din sângele vieții
și inimi care niciodată n-au pulsat de milă. 
De câte ori Ți-am ascultat ecoul vocii, Rabuni,
odată cu ghioceii, odată cu Paștele.
De câte ori am germinat din durere,
ca floarea de colț din mormântul stâncilor.
Te vedeam în toți cei ce-au strigat răstignește-L,
Te vedeam cum încerci să înviezi în ei a treia zi.
Am bătut la fiecare mormânt.
Unde L-ați pus?
Am mers la fiecare sinagogă, 
la fiecare templu, 
la fiecare morgă.
La Horeb am strigat,
Unde L-ați pus? 
În piețele de suflete am alergat, 
la toate orgoliile am implorat, 
la toate divorțurile, la toate trădările,
în toate pietrele,
la coaja fiecărei răni am bătut: 
Unde L-ați pus? și mă voi duce să-l iau.
O rochie de mireasă coboară din cer ca roua luminii,
se lasă pe stâncă, îmbracă o cruce. 
Îmbracă fiecare cruce.