Alexei Mateevici, preotul cu inimă de poet

Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români născuţi în Republica Moldova. Deşi a trăit doar 29 de ani, a lăsat o zestre de scrieri pline de talent. Astăzi se împlineşte un secol de la plecarea de pe pământ a lui Alexei Mateevici. Preot şi poet, mare patriot, neînfricat pe frontul de luptă şi în faţa morţii, numele său rezonează în minţile multora datorită poeziei „Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române, care din anul 1994 este imnul Republicii Moldova.

În satul Căinari din Republica Moldova se naşte la sfârşitul lunii martie, în anul 1888, primul copil al preotului Mihail şi al soţiei sale, Nadejda, fiică de protopop. Micuţul Alexei Mateevici urmează şcoala primară în cătunul Zaim şi, mai departe, Școa­la teologică din Chişinău, pe care o absolvă în anul 1902 cu merite deosebite. În timpul seminarului teologic, îl cunoaşte pe viitorul sculptor Alexandru Plămădeală, care îi va deveni bun prieten.

Din anul 1907, începe să publice poezii. În primele numere ale ziarului „Basarabia” îi apar poemele „Ţăranii”, „Eu cânt”, „Țara” şi alte câteva articole.

Un an mai târziu se alătură unui grup de tineri de peste Prut, fondatori ai cercului „Deşteptarea”, o asociaţie care are ca scop trezirea conştiinţei naţionale, lupta pentru dezrobire și pentru unirea cu România. Activitatea grupării durează doi ani, din cauza condiţiilor neprielnice ale regimului.

Ca student la Academia Teologică din Kiev, Alexei se remarcă printr-o dorinţă nestăpânită de cunoaştere. Citeşte şi traduce mult din literatura rusă clasică (A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin). Cu aceeaşi pasiune, studiază trecutul istoric și cultural al poporului român.

Activitatea sa publicistică prinde şi mai mult contur odată cu scrierea unor studii lingvistice şi a unor articole pe teme de etnografie, folclor, istorie, filosofie şi teologie, evidenţiate în presa vremii, precum: „Viaţa Basarabiei”, „Luminătorul”, „Cu­vânt moldovenesc”.

După ce îşi finalizează studiile academice, în anul 1914, se căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi și se întoarce la Chișinău. La 22 septembrie, primeşte postul de profesor de limba greacă şi latină la seminarul teologic unde învățase. Totodată, devine membru al Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie.

În anul 1915, este înrolat ca preot militar şi ajunge pe frontul de la Mărăşeşti, Podoleni şi Tecuci. În vara anului 1917 scrie, între altele, poeziile: „Văd pră­bușirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora”. Animat de un puternic simţământ patriotic, preotul-poet spunea la primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Republica Moldova, din luna mai a anului 1917: „Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă. N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. La 17 iulie, acelaşi an, alcătuieşte „Limba română”, o frumoasă odă închinată limbii române, care devine, din 1994, imnul Republicii Moldova. În urmă cu 100 de ani, la 24 august, se stinge din viaţă pe un pat de spital, din cauza unui tifos exantematic. Este înmormântat în Cimitirul central din Chişinău. Locul în care îşi doarme somnul de veci este uşor de recunoscut după bustul care îl întruchipează, realizat în anul 1934 de sculptorul Alexandru Plămădeală, prietenul său din fragedă tinereţe.

Preotul cu inimă de poet, Alexei Mateevici, a trăit doar 29 de ani. Opera sa poetică numără 43 de titluri, însă talentul lui a convins pe mulţi. George Călinescu ţine să-l evidenţieze în „Istoria literaturii de la origini până în prezent”: „Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac, mort ca preot militar în 1917 (luase parte la luptele de la Mărăşeşti), ar fi fost un poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane.”

Basarabenilor

Să ştiţi: de nu veţi ridica
Din sânul vostru un proroc,
În voi viaţa va seca,
Zadarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din Joc
Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.

Din cheag de lacrimi, de dureri,
Din trăsnet de mânie sfântă,
Şi din nădejdi şi zbuciumări,
Din năzuinţi şi frământări
El trebui facla să-şi aprindă
Şi-n el pe toţi să vă cuprindă.
Şi-n ţara voastră va purcede
Pe drum de spini şi chinuire
Cu gloata celor cari l-or crede;
Şi duh aprins de înnoire
Va duce-n propovăduire.

El jalea vechilor câmpii
Numa-ntr-o lacrimă va strânge,
Din spic, din strugurul de vii
În stropi va scurge ape vii:
Din spic - sudori, din viţă - sânge
Le va sorbi şi nu-ţi mai plânge,
C-atunci sorbiţii stropi vor arde
Din ţară toată vrăjmăşia,
Clevetitori, duşmani de moarte,
Şi cei cu limbi în două sparte
Atunci vor căuta frăţia
Şi lepăda-vor viclenia.
Şi toţi veţi fi un gând ş-un nume
Şi înfrăţiţi veţi făuri
Un viitor mai bun în lume,
Iar el va şti să vă îndrume
Acolo, unde va zări
C-a voastră stea va răsări.

Dar ştiţi: de nu veţi ridica
De printre voi pe-acest proroc,
În voi viaţa va seca,
Zadarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din Joc
Şi-ţi rămânea fără noroc.

(Scrisă la Mărăşeşti, 10 iulie 1917)