Crucea, „semnul adevăratei bucurii”

Crucea este strâns și intim legată de Hristos. Hristos nu poate fi cugetat fără cruce, dar nici Crucea fără Hristos. El nu a purtat o cruce simbolică. La fel, crucea fiecărui om nu este simbolică, ci copleșitor de reală. Învăţătura care se desprinde este aceea că avem în Cruce un loc de trecere dificil, în care încercările sunt maxime, iar pericolul de cădere, pe măsură. În continuare, Crucea devine în mod izbăvitor purtătoare şi definitiv însoțitoare, dar întru bucurie, ca o mărturie a izbânzii. În rai, fiecare va intra însoţit de crucea sa, ca semn identitar izbăvitor, dobândit prin mărturisire lucrătoare.

Iisus Hristos nu a purtat o cruce simbolică, după cum nici crucea fiecărui om nu este simbolică, ci copleșitor de reală. Mai înainte, Hristos purtase crucea păcatelor oamenilor, întru tămăduire de ele. A mai fost și crucea răstignirilor Lui, conti­nuu, pe parcursul vieții Sale pământești, venite din lipsă de înțelegere și de iubire din partea oamenilor, care au condus în final la Crucea de pe Dealul Căpățânii.

Răstignirea lui Hristos a fost de un dramatism extrem, care din exterior cu anevoie poate fi realizat. Este de observat cum starea de răstignire a făcut posibilă, pentru Hristos, o a patra ispitire, poate mai gravă decât primele trei: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Ce spectaculos ar fi fost! Și cum s-ar mai fi destrămat toată frumusețea iu­birii absolute dintre Dumnezeu și om! Învăţătura care se des­prinde este aceea că avem în Cruce un loc de trecere dificil, în care, atunci când te afli, încercările sunt maxime, iar pericolul de cădere, pe măsură. În continuare, Crucea-ţi devine izbăvitor purtătoare şi definitiv însoțitoare, dar întru bucurie, ca o mărturie a izbânzii. Cum am mai amintit, Hristos este Fructul Crucii. Așa se cuvine să fie și cei ce-I urmează Lui. În urmarea lui totală, roade ale Crucii sunt în primul rând mucenicii (martirii). Ca atare, ei sunt zugrăviți în biserici, cel mai adesea, cu o cruce în mână în semn de recunoaștere a lucrării lor, a mărturisirii lor duse până la capăt, cu preț ma­xim, cel al vieții.

Altar de jertfă

Ca un Fruct a fost Hristos cules din Pomul Crucii, coborât de pe ea și pus „în vremea aceea” în mormânt, fiind astfel prezent până în zilele noastre pe mesele de altar, în chipul Epitafului. Dar lucrurile merg mai departe, mai presus: aninarea lui Hristos pe Cruce face ca aceasta să devină altar de jertfă. Crucea rămâne nedespărțită de Hristos, o poartă cu el în rai, după cum și tâlharul cel bun a purtat-o pe a sa. Lărgind un pic perspectiva, se poate spune că în rai fiecare va intra însoţit de crucea sa, ca semn identitar izbăvitor, dobândit prin mărturisire lucrătoare. Ceea ce vrea să spună, într-un fel, și crucea pusă fiecărui creștin la mormânt.

Când vorbim de trecerea prin Cruce spre Înviere, presupunem cu necesitate trecerea prin moarte. Parcursul exemplar al lui Iisus Hristos pe pământ ne arată cum moartea cea bună și roditoare vine în urma unor pătimiri și a purtării de cruce. Însuşi Hristos Și-a asumat, ca om, această experiență ultimă pe cruce, unde nu ezită să strige către Tatăl Lui și Tatăl nostru: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Şi da duhul”, cum spune Evanghelia. De ce se încheie tra­seul Său în trup, în această lume, pe această notă tragică? Poate ca o subliniere că aceasta este experienţa existenţială ultimă şi cea mai înspăimân­tătoare înainte de cea a morţii, dacă nu chiar mai teribilă decât ea - părăsirea de către Dumnezeu -, experienţă prin care Hristos a ţinut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în stările noastre existențiale ultime, în suferinţele noastre survenite prin cădere. Şi dacă El n-a abolit această experienţă decât trecând prin ea, să ne aducem aminte şi de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său” (Luca 6, 40).

Răstignirea a fost supremul act chenotic al lui Hristos. Ceea ce a urmat pentru Hristos se ştie: moartea, îngroparea, Învierea... Ca atare, toate acestea se vor înșira și pentru noi, pe urmele Lui. Și aduc în final bucurie, chiar dacă parcursul presupune multă suferință. Căci așa se vede în Scriptură: după acel „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46), trecând prin Înviere, ajungem la: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9), primele cuvinte rostite de Hristos către femeile mironosițe. Tocmai de aceea, creștinismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Acatistul Sfintei Cruci pune în evidență acest caracter al bucuriei Crucii, iar uneori îl și accentuează: „semnul adevăratei bucurii”, „odor veselitor al Cuvântului”. Făclia (lumina) pe care o poartă preotul în mână la ieșirile sale din altar în perioada postpascală este totdeauna însoţită strâns cu purtarea unei cruci. Învierea nu leapădă crucea ca pe o rachetă purtătoare devenită inutilă, ci o păstrează lucrătoare şi după izbăvirea prin ea.

Crucea schimbă sensul morții. Îl inversează, conducând la biruirea ei. Dacă lumea a ales să se despartă de Mântuitorul ei prin cruce, Hristos a ales să nu Se despartă de ea, îmbră­țișând-o de pe Cruce. Răstig­nirea transfigurează Crucea prin sângele lui Hristos vărsat pe ea. Ea devine icoană, de-acum poartă obligatorie de trecere întru întâlnirea și comunicarea și însoțirea cu Dumnezeu. Poartă a intrării în Cămara de Nuntă, la Nunta Fiului lui Dumnezeu (totodată și Fiul Omului) cu mireasa Sa Bi­serica.

După Cruce, Învierea

La Denia din Marțea cea Mare, când ne amintim de cele cinci fecioare înțelepte, se face pomenire repetată despre Nuntă și despre Cămara de Nuntă. Vi­ziunea poetului țăran despre moarte ca nuntă, cea din Miorița, este cât se poate de întemeiată teologic! Într-o privire duhovni­cească, Emi­lianos Simonpetritul vedea nunta aceasta ca pe una veșnică între firea dumnezeiască și cea omenească, în Hristos. De aceea, Crucea lui Hristos sfâr­șește prin a fi lumină, așa cum frumos o arată Luminânda Cân­tării a noua de la Denia Vinerii celei Mari: „Întru o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul la rai; și pe mine luminează-mă cu lemnul Crucii și mă miluiește”. Nu putem să nu observăm că (re)des­chiderea raiului a fost vestită pe Cruce.

După Cruce urmează Învierea. Puntea dintre Cruce şi Înviere este mormântul Domnului, cu Domnul în el. Învierea a însemnat înveșnicirea Schim­bării la Față pentru om. Se trece prin Cruce dincolo de Cruce, în Înviere. Pentru ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a găsit şi folosește un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obişnuit cu el şi, puţin blazați, aproape că nici nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească şi ceea ce spune cu atâta simplitate, dar şi cu atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă… Așadar, pentru teologia creştină, Învierea este intim legată de Cruce. Nu este numai teologia care ne-o arată, ci însăși viața. Și atunci, nu putem decât să ne însoțim cu un teolog atât de important precum părintele Dumitru Stăniloae, atunci când afirmă: „Crucea nu e un capitol de teologie, fie el oricât de important, ci e prezentă pretutindeni în cultul public, în rugăciunea particulară și în viața creștinilor”.

Nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinței. Dar Crucea fără Înviere ar fi groaznică, ar fi fără putere de transfigurare. Până la urmă, Crucea explică Învierea sau Învierea Crucea? Este evident că Învierea este cea care covârșește, atotcuprinzătoare, totul. Şi atunci, Crucea a început să fie pentru creștini oarecum sino­ni­mă cu Învierea. Crucea s-a mo­lipsit de Înviere şi devine semn al ei, trimite de-acum veşnic la ea. Cei care L-au răstignit pe Hristos ar fi dorit Crucea ca pe un capăt de drum. Or, prin Înviere, ea a devenit un început de drum. De drum bun!