Geniul mărturisitor al unității adevărului dogmatic

Născut se pare la Constantinopol către sfârșitul veacului al VI-lea, ajuns chiar prim-secretar la curtea împăratului Heraclie grație culturii și înaltei sale educații, dar preferând până la urmă o viață monahală de asceză, Sfântul Maxim Mărturisitorul, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, dăinuiește până astăzi în conștiința multor generații drept piscul evlavioasei cugetări de Dumnezeu și model aparte de statornicie în mărturisirea adevărului dogmatic. Gândirea sa ne cheamă pe toți la unitate în credință spre îndumnezeirea noastră și a întregului univers unit cu noi.

Paradoxal, opera unuia dintre cei mai complecși și mai profunzi teologi pe care i-a avut Biserica vreodată pare să debuteze cu o scurtă pledoarie pentru îmbrățișarea nevoinței ca principiu general de viață. Intitulată chiar Cuvânt ascetic și tradusă la noi de părintele Dumitru Stăniloae, lucrarea vădește un profund realism duhovnicesc și geniu catehetic, amândouă îmbrăcate într-o scriitură accesibilă oricui.

Cât despre înălțimea teologiei sale, vorbe frumoase ne-au rămas până și de la eterodocși. Iată ce mărturisea de pildă, în lucrarea Die kosmische Liturgie (Liturghia cosmică), cunoscutul cercetător catolic de origine elve­țiană Hans Urs von Balthasar: „Viziunea lumii pe care ne-a ­lăsat-o Maxim Mărturisitorul în scrierile sale este, mai mult decât într-o privință, culmea și bilanțul cugetării grecești, atât a celei teo­­logice și mistice, cât și a ce­lei filozofice” (Filocalia II, p. 15).

„Să nu ne întinăm conștiința!”

Omul apare în scrierile acestui mare Părinte al Bisericii drept o ființă a cărei importanță se dovedește colosală, căci este unită tainic atât cu lumea, cât și cu Dumnezeu. Tema întregii teologii a marelui mărturisitor este urcușul omului spre îndumnezeire, însă acest suiș duhovnicesc nu se poate împlini fără curățirea de patimi și cu­noașterea în duh a rațiunilor lumii, fără de care nu se poate ajunge la unirea cu Dumnezeu și la contemplarea în Lumina necre­ată a rațiunilor tuturor ­celor create.

Pentru marele sfânt toate cuvintele Sfintelor Scripturi sunt intim legate de viața lăuntrică a oamenilor, drept pentru care el îmbrățișează întotdeauna o interpretare ascetico-mistică a textelor biblice, descriind necontenit puterile sufletești ale omului și atacul care se duce împotriva lor de către duhurile rele. Iată câteva dintre îndemnurile lui privind această luptă: „Să disprețuim cele vremelnice ca nu cumva, luptând pentru ele cu oamenii, să călcăm porunca iubirii și să cădem din dragostea lui Dumnezeu. [...] Să veghem, să fim treji, să lepădăm somnul ușurătății. Să râvnim a păși pe urmele sfinților atleți ai Mântuitorului; să imităm luptele lor uitând pe cele dindărăt și întinzându-ne spre cele dinainte. Să imi­tăm drumul lor neodihnit, râvna lor aprinsă, stăruința în înfrânare, sfințenia neprihănirii, vitejia răbdării, neclintirea îndelungii răbdări, duioșia milei, netulburarea blândeții, căldura râvnei, ne­fă­țăr­nicia iubirii, înăl­țimea smereniei, nepri­sosința sărăciei, bărbăția, bunătatea, în­gă­duința. Să nu ne dedăm plăcerilor; să nu ne mo­leșim în cugetări; să nu ne întinăm con­ști­in­ța. [...] Pe lângă acestea să fugim de lume, fraților, și de stăpânul lumii. Să părăsim ­trupul și cele trupești. Să pășim întins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastră.” (Cuvânt ascetic, 44-45).

În lupta pentru curățirea vieții interioare, omul se află într-un raport permanent cu lumea. Atitudinile sale față de ­lume influ­en­țează funcționarea facultăților sale sufletești și stările lui lăuntrice, care dau naștere la noi atitudini viitoare, spre bine sau spre rău. Omul percepe realitatea lumii prin minte și simțire, însăși con­struc­ția lui psihosomatică dovedind faptul că a fost creat spre o legătură cu lumea în care trăiește.

Lumea toată va deveni una cu omul în Hristos

Firea celor create tinde de la simpla existență către existența fericită, pentru ca apoi să ajungă la existența fericită veșnică. În sânul creației, deși neidentificate cu natura ei creată, există ascunse energii dumnezeiești care o ajută proniator să treacă prin toate fazele necesare dezvoltării ei, înălțarea sa supremă la îndumnezeire nefăcându-se decât prin Logosul dumnezeiesc, Cel ce ține toate laolaltă, le călă­uzește și le îmbrățișează, sus­ținându-le și înălțându-le în har la El.

Fiul lui Dumnezeu este Cel ce lucrează tainic în virtuți, El este Calea omului spre nepătimire. În El omul nu-și mai abate ființa la ispitele cele de-a stânga, nici către cele ce-i vin din înșelătoarele măguliri cele de-a dreapta (Capete gnostice, II, 68). Hristos este Ușa care oferă accesul spre cunoștință celor care au străbătut bine calea virtuților (Capete gnostice, II, 69). Cei care se curățesc de patimi și dobândesc virtuțile ajung să cunoască rațiunile dumnezeiești ascunse în lume, văzând prin ele pe Însuși Izvorul și Dătătorul lor. Astfel, rațiunea discursivă și simțirea intuitivă a omului cunosc din nou armonia dintre ele.

Pe măsură ce omul înaintează în curățirea propriilor sale patimi, el pătrunde mai adânc în cu­noaș­te­rea rațiunilor tot mai cuprinzătoare ale universului lumii create, înaintând în însăși cunoașterea Cuvântului lui Dum­nezeu Întrupat și sim­țindu-se în armonie cu creația din care face parte.

Omul curățit de păcat câștigă o viziune unitară asupra lumii și a firii omenești. El vede firea tuturor oamenilor ca una singură, chiar dacă este acum sfâșiată încă de păcat. Curățindu-și firea, omul se ridică deasupra dezbinării dintre oameni, contribuind la unitatea și însănătoșirea întregii naturi umane. Iluminat de Duhul, el înțelege rostul tuturor lucrurilor și contemplă legătura tainică ce leagă toate ființele acestei lumi. Unirea minții omenești cu întregul univers se adâncește tot mai mult, însoțind desăvârșirea omului până la unirea deplină a acestuia cu Creatorul său, când ea va strălumina revelându-L deplin omului pe Cel ce ține toate.

Pentru a se uni însă cu El, contemplându-L în mod nemijlocit și mai presus de orice simbol provenit din lumea noastră, omul trebuie să se golească pe sine de orice impresie și idee legate de această lume, profunzimea acestei uniri supreme revelându-i întreg universul scăldat în lumina Celui care l-a creat. Atunci mintea și voința omului își împlinesc menirea lor, încheindu-și activitatea lor de până atunci într-o contemplare fără margini a Celui ce este dincolo de simțuri și de puterile celor ce sunt.

Iubirea celuilalt, condiția absolută a mântuirii tuturor

Unirea desăvârșită cu Dumnezeu nu este însă rodul strădaniilor noastre, ci în întregime dar dumnezeiesc. Pentru a-l primi ­însă trebuie multă osteneală, căință, răbdare și iubirea sinceră a celuilalt, căci, însuși ilustrul ascet spune: „toată nevoința (asceza) care nu are iubire e străină de Dumnezeu” (Cuvânt ascetic, 36).

Drumul adevăratei iubiri de semeni este anevoios, dar bucuria ajungerii aproape de Cel ce este va fi mare. De aceea, neobosit în a îndemna prin scris și cu propria trăire, Sfântul Maxim nu încetează să ne îndemne pe acest urcuș, până și ultimele rânduri ale acestei opere concise cuprinzând sfaturi în acest sens: „Să ne iubim unii pe alții din toată inima. [...] Să dăm iertare unii altora noi ce ne-am ispitit unul pe altul ca unii ce am fost războiți toți de vrăjmașul comun. Să stăm împotriva gândurilor noastre chemând pe Dumnezeu ca aliat în lupta noastră și să alungăm din noi duhurile rele și necurate. Să supunem trupul duhului [...]. Să ne stârnim unii pe alții la sporirea în iubire și fapte bune. Să nu ne pizmuim între noi, nici pizmuindu-ne, să ne sălbăticim la inimă. Mai degrabă să avem milă unii de alții și să ne tămăduim unii pe alții prin smerenie. Să nu ne bârfim unii pe alții, nici să nu ne batjocorim unii pe alții, căci suntem unii altora mădulare. Să ­lepădăm de la noi negrija și ușurința, și să stăm bărbătește, luptând împotriva duhurilor răutății [...]. Să ne iubim, așadar, unii pe alții și vom fi iubiți de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă și va fi și El cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău și nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea fraților. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră față de aproapele” ­(Cuvânt ascetic, 41-42).