„Noi slujim oamenii ca pentru Dumnezeu”

O categorie aparte de persoane găzduite în Căminul de bătrâne al Mănăstirii Christiana din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor sunt cazuri sociale. Până să ajungă în acest aşezământ filantropic al Bisericii, şase din efectivul total al celor 22 de vârstnice îngrijite de măicuţe au aflat din proprie experienţă ce înseamnă marginalizarea şi excluziunea socială. Acum le e bine. Sunt la adăpost sigur şi au bătrâneţe liniştită.

Orice revenire la Mănăstirea Christiana este încărcată de o triplă emoţie. Întâi de toate, este întâlnirea cu locul. Cu duhul său, care respiră binecuvântarea Sfântului Antipa de la Calapodeşti, a cărui icoană cu un fragment din sfintele sale moaşte se află în bisericuţa aşezământului monahal. Pe urmă, este revederea cu măicuţele, care nu pregetă cu munca şi rugăciunea ca în oricare altă sihăstrie, cu toate că îşi duc rânduiala călugărească într-o zonă aglomerată, din nordul Capitalei. Intenţionat le-am lăsat la urmă pe bătrânele doamne ocrotite în stabilimentul mănăstiresc. Dânsele reprezintă o sursă emoţională foarte puternică. Viaţa fiecăreia, cu mai multe rele decât bune, uitarea la care au fost condamnate de apropiaţi sau neputinţele ce le încearcă, toate acestea ascultate, înţelese, nu te pot lăsa indiferent. „Fiecare suferinţă strigă, mai ales când este vorba de un caz social”, mărturiseşte monahia Dositeea Savin, coordonatoarea căminului, localizat în Şoseaua Pipera nr. 49, sector 2.

„Nu poţi face ascultare dacă nu ai smerenie şi bunăvoinţă”

Bunicuţele bolnave, abandonate, ajung sub acoperişul mănăstirii prin intermediul Sectorului social-filantropic şi misionar al Arhiepiscopiei Bucureştilor sau al DGASPC-urilor de pe raza sectoarelor. Considerate urgenţe sociale, fac excepţie de la criteriile de selecţie ale centrului bisericesc, în sensul că sunt internate, de obicei în limita locurilor disponibile, cu afecţiuni severe (cancere, boli psihice - Alzheimer, diabet zaharat), fără acte de identitate sau surse de venit. Cum au ajuns în această situaţie? O parte au copiii decedaţi, altele au copiii în străinătate şi nu păstrează legătura, unele au copiii în ţară, dar nu vorbesc, iar câteva nu au copii. Odată acceptate, aceste bătrânele au un comportament diferit de al celorlalte beneficiare. Se străduiesc să fie utile, să ajute la treburile gospodăreşti, din dorinţa de a răsplăti după puteri mâna care le-a fost întinsă. De asemenea, se implică cu interes în activităţile de la centru şi aceasta se vede la serbările organizate cu prilejul marilor sărbători, atunci când prestaţia lor este deosebită.

Îngerul pământesc al venerabilelor doamne, maica Dositeea adaugă: „Familia este un factor vital pentru un bătrân. Pentru persoanele cu familie, comportamentul acesteia variază - de la cooperarea cu noi şi hiperprotecţia faţă de persoana internată, până la abandonul şi respingerea beneficiarului. Dar în cazul doamnelor care nu au familie, noi, echipa de îngrijire, trebuie să preluăm toate funcţiile unei familii normale, să le arătăm susţinere morală, respect şi consideraţie. Să le înfiem. Devin membre ale familiei noastre. De altfel, ele ne şi numesc mame.”

„Până să vin aici, nu am auzit o vorbă bună de la cineva”

În după-amiezile răcoroase, „copiii”, cum le numeşte maica Dositeea pe vârstnice, se adună în camera de socializare. Citesc cărţi de rugăciuni, beletristică, tricotează, privesc la televizor programe religioase şi culturale, mai schimbă o vorbă, o amintire.

Printre prezenţele constante se evidenţiază doamna Ştefana Spilcă. Dânsa a trecut printr-o experienţă dură, pe care o relatează printre lacrimi: „Am avut o tumoră facială, care arăta şi mirosea urât. Era mare, ca o bucată de carne pusă peste faţă. Zăream cu un singur ochi doar dacă mergeam într-o parte şi abia puteam respira. Am fost respinsă de toţi. La spital, m-au ţinut pe hol, la urgenţe. Nici măcar medicii nu au vrut să se uite la mine. În fiecare zi, îmi schimba pansamentul o asistentă. Am stat pe stradă o săptămână. Sub cerul liber. Pe o bancă. Când treceau pe lângă mine, unii mă scuipau, alţii mă înjurau. Până să vin aici, în urmă cu un an şi patru luni, nu am auzit o vorbă bună de la cineva. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus aici. Măicuţele au avut grijă de mine. N-am cuvinte şi nu o să pot niciodată să le mulţumesc. Nu mă gândeam că o să mai împlinesc vârsta de 60 de ani.”

Cu mâinile tremurânde, doamna Lizeta Popescu îmi arată câteva fotografii şi nişte tăieturi dintr-un ziar de peste Ocean. „Este băiatul meu...n-am veşti de la el”, îmi spune privindu-mă adânc în ochi. Surâde cald la vederea chipului unicului său copil. Tace. Respiră uşurel cu faţa aplecată peste broşa-salamandră prinsă în partea stângă a puloverului. Cu o brumă de speranţă, distinsa femeie rosteşte ferm cuvintele: „Maica Domnului ne ajută pe fiecare, dacă ne rugăm cinstit.”

Altă inimă arsă, de mamă, bate în pieptul doamnei Ioana Banu. Ţine în braţe portretul fiicei, decedată la 44 de ani, pe care o jeleşte cu dor nestins. După ce a trecut la cele veşnice şi soţul, a rămas singură, pe drumuri. A nimănui. O vreme a dormit într-o magazie. Astăzi se bucură de o bătrâneţe liniştită.

Aproape de fotoliul doamnei Ioana, şade zâmbitoare doamna Jeni. Eugenia Forţu pe numele său întreg. De la vârsta de 28 de ani, doamna Jeni are o hemipareză dreapta, însă afecţiunea nu i-a răpit nici până la aceşti ani ai senectuţii eleganţa în vestimentaţie, aspectul îngrijit, optimismul. Văduvă, cu o fiică plecată în America, îşi duce cu demnitate şi decenţă vârsta, în căminul peste care odihneşte atmosfera monahală.

Lucrarea social-filantropică a maicilor de la Mănăstirea Chris­tiana, zidită în decursul unui deceniu, de când există căminul, a fost şi este casă bună pentru sute de bătrâne. Maica Dositeea îşi aminteşte în detaliu de toate bunicuţele. Chiar dacă o seamă au plecat în lumea cealaltă, ele trăiesc prin inima monahiei: „Stăm lângă fiecare persoană când moare. Le ţinem de mână, le citim rugăciuni. Este examenul cel mai important al vieţii fiecăruia dintre noi. Examenul vieţii! O parte din sufletul nostru le însoţeşte, acolo, în faţa lui Dumnezeu. La fiecare nume pomenit în biserică, la slujba de Parastas, îmi vine să întreb: «Unde eşti? Unde eşti, suflet drag?». Cred că o persoană nu moare niciodată, câtă vreme stă vie în sufletul tău. Câtă vreme o iubeşti.”
Datele de contact ale Căminului de bătrâne al Mănăstirii Chris­tiana sunt: tel. 0740. 671. 405; e-mail: dositeea.savin@yahoo.com