Schitul Cetățuia din Buzău la ceasul Schimbării la Față

Un amurg trăit în taina Schitului Cetățuia, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, te ridică din glodul zilei cotropite de duhul înstrăinat al rătăcirii și te așază într-o lumină, insesizabilă ochiului trupului, care îți dă foc inimii. Acolo, în starea de liniștire atinsă, înțelegi de ce chipurile așezământului, maicilor, duhovnicului, pietrei, pădurii sau înserării sunt luminate într-un fel aparte: pentru că ele poartă în sine adevăr din strălucirea Schimbării la Față a Domnului.

Am ajuns la Schitul Cetățuia de deasupra Mănăstirii Ciolanu, într-un sfârșit de zi încinsă de vară, când toate păreau a se retrage în sine a odihnă, pentru a se dărui, iarăși și iarăși, deodată cu zorile, lumii, cerului, vieții. Dar nimic nu părea mai adevărat ca lumina, aproape materială a amurgului, așezată generos peste firea reală a lucrurilor, ce „transla” prezentul într-o altă dimensiune a înțelesului.

Istorie și trăire isihastă

Și, în momentul în care am descoperit tâlcuirea adâncă a clipei în pâlpâirea firavă a unei lumânări aprinse de o maică în policandrul bisericii schitului, am tresărit cutremurat, căci această lumină trăită de mine acolo era poate parte din lumina taborică văzută de Moise în spatele Domnului, de Ilie când Dumnezeu i-a vorbit, de apostoli, de ostașii romani și de mironosițe la Învierea Lui. De mucenicul Ştefan Arhidiaconul la judecata sinedriului, de Agaton, de singhelul Iosif și ucenicii lui, Eftimie și Isidor, de Doroftei și Nil, de ieromonahul Stelian, cel care se hrănea cu urzici uscate și se ruga neîncetat rostind de 30.000 de ori în 24 de ore rugăciunea lui Iisus, și de alte sute de isihaști, necunoscuți cu numele, pe care Dumnezeu i-a învrednicit să o vadă aici, la Cetățuia. Locul unde El pare a fi dezlegat cerul de pământ, pentru a-l lega din nou în strălucirea chipului Lui pe Tabor.
Poiana în care luminează schitul este loc sfințit din începuturi. Aici s-a aflat loc de rugăciune și davă dacică, apoi, peste timp, s-a zidit Altar creștin Dumnezeului Cel adevărat. Aici au fost bătute cărări de taină, pe care urcau la în­chinare isihaști ce-și lepă­da­seră grija lumească, apoi s-a înăl­țat cetatea medievală a doam­nei Neaga, soția domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, pentru ca spre jumătatea veacului al XIX-lea câțiva călugări de la Ciolanu să așeze o cruce din piatră.
Construirea locașului din piatră lucrată de mână, cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului”, a început la 1854, prin strădania singhelului Iosif, și a unor creștini râvnitori, cum spune pisa­nia, pe locul alteia din lemn. Mult timp, biserica a fost doar loc de închinare, rugăciune și îm­păr­tășire doar pentru cei ce se nevoiau în zonă. Alături de Iosif, în pisanie mai este men­ți­o­nat ca și ctitor Episcopul Filotei al Bu­ză­ului, iar în decursul timpului s-au adăugat și alții: Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Dionisie Romano al Buzăului sau regele Carol I al României, pictat pe peretele vestic al sfântului lo­caș. Tradiția spune că regele ar fi dorit să-și ridice aici un castel, dar a renunțat în momentul în ca­re calul i s-a făcut nălucă și, că­zând din șa, și-a rupt o mână. La 27 aprilie 1868, Episcopul Di­o­nisie Romano a sfințit biserica.
În 1997, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Epifanie Norocel a binecuvântat redeschiderea schitului ruinat, așezând aici o mică obște de maici, care a curățat locul, a zidit un nou paraclis și câteva clădiri, reînnodând firul trăirii monahale în poiana ale cărei cărări fuseseră călcate și de Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului și de pașii celor 50 de monahi din Poiana Călugărului martirizați de turci.

Sărbătorirea hramului

Astăzi, în Schitul Cetățuia se nevoiesc patru maici, păstorite duhovnicește de ieromonahul Ioachim Nicolae, care țin aprinsă candela credinței pe Altarul de la care zilnic, la ceas de Liturghie, Îl primesc pe Mântuitorul Hristos.
Aerul solemn al bisericii vechi, chipurile sfinților și ctitorilor zugrăviți pe pereți, la început, cum se crede, de marele Gheorghe Tattarescu, mai apoi de Costache Dumitrescu sau Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu, zugrăveala scorojită de vremuri, cutremure și intemperii, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și cea a Schimbării la Față îmbracă în taină și necreată lumină aerul și tăcerea locului.
Anul acesta, praznicul Schimbării la Față a Domnului s-a organizat, după cum ne-a mărturisit părintele Ioachim, cu o lungă priveghere și cu slujbele sărbătorii, după o rânduială mai smerită, mai înduhovnicită, de care s-au bucurat, dimpreună cu mica obște, credincioșii care au urcat la schit. Pentru că în lumea aceasta, în afară de Dumnezeu, de slava Lui, lumina Lui, adevărul Lui, Împărăția Lui, nimic nu ne poate mulțumi mai mult. Creștinismul însuși fiind mulțu­mire, bucurie, cum trebuie înțeleasă, de altfel, și sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului.
Noaptea s-a pogorât lină peste schit și peste împrejurul lui. Luna s-a ridicat din taina pădurii îmbrăcând într-o poleială argintie schitul. Iar noi, atinși de frumusețea clipei, am simțit că trăim aici, pe Taborul maicilor de la Cetățuia, la fel ca Petru Ioan și Iacov, clipa în care El „S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17,2). Și plini de bucurie, lumină și mulțumire, am rostit și noi precum Petru: `Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4)...