Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie HomePage Un loc în care 24 de bătrâni au uitat ce înseamnă singurătatea

Un loc în care 24 de bătrâni au uitat ce înseamnă singurătatea

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 19 Ian, 2017

La marginea Fălticenilor, pe locul cunoscut în zonă sub numele de „Lovinescu”, există, din 2007, un cămin destinat persoanelor vârst­nice, aflat în grija Parohiei „Sfântul Apostol Andrei”. Aici, de 10 ani, 24 de bunici își duc, liniștiți, povara vârstei.

În urmă cu 20 de ani, locul numit „Lovinescu”, din buza târgului Fălticeni, era teren agricol. Însă în numai un deceniu, după ce părintele Gheorghe Lungu a pus bazele Așezământului de asistență socială „Sfântul Andrei” al parohiei nou-înființate, cu hramul aceluiași întâi apostol, geografia zonei avea să se redeseneze.

„Totul a pornit în 1997, de la o ședință de protopopiat, când am prezentat o lucrare despre Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și despre asistența socială în Biserică. Atunci, Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădău­ților, m-a îndemnat să fac un cămin de bătrâni și așa am purces la treabă. Pe atunci eram preot la o parohie de țară, la Dumbrava, în apropiere”, își amintește părintele Lungu.

Și treabă a tot fost, căci a luat totul de la zero. Prima construcție a fost biserica, al cărei altar a fost sfințit în 1999. Apoi, încet-încet, toate celelalte clădiri ce aveau să facă parte din complexul Așeză­mân­tului „Sfântul Andrei” au început a prinde contur: în 2003 au fost finalizate lucrările pentru căminul de bătrâni, cu toate dotările necesare, iar în 2006 au fost încheiate și cele de la cantina căminului.

În vara lui 2007, după o muncă susținută, de 10 ani, porțile căminului s-au deschis pentru primii bătrâni. „Îmi amintesc destul de bine că mai întâi au venit cinci bătrâni, apoi s-au făcut nouă, pentru ca până la sfârșitul anului să avem în centru 14 bătrâni. Veneau și vin și acum de peste tot, din toată țara, unii cu probleme, alții pur și simplu căutând un loc în care să se retragă la bătrânețe”, spune părintele iconom stavrofor Gheorghe Lungu.

Treptat, căminul a început să funcționeze la capacitatea sa maximă, astăzi toate cele 24 de locuri fiind ocupate. Fiecare bătrân are camera proprie, cu baie și toate cele necesare igienei, masa le este servită la cantina de la parterul căminului, iar menajerele centrului au grijă ca toate camerele să fie curate și îngrijite.

Cheltuielile sunt asigurate din puțina contribuție a bătrânilor și din cea a enoriașilor parohiei, lucru ce face cu atât mai dificilă misiunea părintelui Gheorghe Lungu, care trebuie să chivernisească totul cu mare atenție, astfel încât bătrânii să nu ducă lipsă de nimic. „Noi am făcut un calcul simplu și ar fi necesari circa 1.300 de lei pe lună, pentru fiecare bătrân, un minimum pentru un trai decent. Iar noi supraviețuim cu ajutorul agapelor pe care le fac, aici, enoriașii. Altfel, nu știu ce ne-am face”, povestește părintele paroh.

Cea mai mare bucurie a bătrânilor, sentimentul că nu sunt singuri

Cei mai mulți dintre bătrânii cazați în Căminul „Sfântul Andrei” fie sunt singuri pe lume, fie au rude care nu se mai pot ocupa de ei. Părintele Lungu e filtrul prin care trec necazurile tuturor, atunci când aceștia ajung aici. Lui i se confesează, lui îi mărturisesc durerile, el e cel care are grijă să mențină contactul cu familia, acolo unde e cazul. Iar în cămin găsesc un loc cald, oameni aflați în aceeași situație, cu care devin camarazi sau pur și simplu găsesc liniștea după care tânjesc acum, la capătul unor existențe zbuciumate și pline de suferințe. De asemenea, ușa bi­sericii din cadrul așezământului este permanent deschisă, aici putându-se retrage în rugăciune ori de câte ori simt nevoia. „Ca preot, având toate aceste respon­sabilități, este foarte dificil. E foarte greu, trebuie să te ocupi de toate: de la avizele ISU până la aprovizionare sau chestiuni legate de administrarea propriu-zisă a căminu­lui. Iar răspunderea, în cazul persoanelor în vârstă mai ales, este uriașă”, continuă părintele Lungu.

Dar nu se dă bătut, conștient fiind că asta e misiunea pe care o are de îndeplinit. De 10 ani, căminul de bătrâni este și casa lui. Aici și-a crescut copiii, aici îi este familia. Aici, alături de oamenii aceștia ajunși la bătrânețe, ale căror vieți le știe pe de rost, a trăit propriile bucurii sau dureri.

Pe tanti Veronica am găsit-o în cameră, așezându-și în bună rânduială lucrușoarele. Se mișcă greu, din cauza diabetului care-o chinuie. Îndată îi dau lacrimile de bucurie că, iată, cineva a venit s-o viziteze. Are 84 de ani și e în cămin de șapte ani. „Am numai un băiat și e bolnav. Aici e bine, părintele-i așa de bun cu noi... Numai că mă doare sufletul; la fiecare vine câte cineva, la mine nu vine nimeni...”, spune, cu tristețe, tanti Veronica. Apoi își reia ocupația. Mai pe seară va ieși să servească masa, să mai schimbe o vorbă cu cineva. Căci aici, în casa lor, a tuturor, în care nu se mai simt singuri, împart între ei nu doar spațiul, ci și amintirile vieților lăsate în urmă.