Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Fara categorie Regionale Oltenia Teologia Sfintei Cruci ­în credinţa ortodoxă

Teologia Sfintei Cruci ­în credinţa ortodoxă

Data: 14 Sep, 2019

În centrul credinţei creştine stă mărturisirea eveni­mentelor de bază din viaţa şi opera Mântuitorului Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15, 3-4). „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (1 Cor. 1, 23).

În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica are menirea să facă „aducere-aminte” de Jertfa şi Învierea lui Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile). Hristos S-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „Jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp, noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce” (pr. prof. dr. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987, p. 86). 

Termenul grecesc corespunzător lui „cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut. 21, 22-23; Iosua 10, 26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal. 3, 13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (In. 19, 31). 

În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. „Crux commisa” (crucea Sfântului Anton) avea forma literei „T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; „Crux decussata” (crucea Sfântului Andrei) avea forma literei „X”; „Crux immissa” era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+).

Sfânta Cruce - semn creștin, distinct și distinctiv

Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinții Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau „ușa tainelor” - cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: „Hristos - Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască”. Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.

Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor Săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Este vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a adresa această chemare, Mântuitorul arată „ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mt. 16, 21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suindu-Se pe Muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre „sfârşitul Lui pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Lc. 9, 31); deci iarăşi despre cruce. Şi acolo, pe Tabor, primind de mai înainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa, cunoaşte strălucirea slavei firii omeneşti ca o arvună a învierii. Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă, încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător al Crucii în lucrarea mântuirii noastre.

Crucea ca obiect

Toate locurile și obiectele care au intrat în legătură cu viața pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Ființa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieții și activității Sale au dat naștere la biserici și mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credință și credincioși de rând au prețuit întotdeauna locurile și obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Țara Sfântă). La sfințirea bisericii (335), Episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Împărăteasa Elena era trecută la cele veșnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit și ei bucuria vederii din ceruri a minunatei priveliști. De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creștine și casele credincioșilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe Altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioșilor și chiar purtată la gât de creștinii evlavioși. În anumite țări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forțată la islam. Este bine ca fiecare creștin să poarte o cruciuliță la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru și discret, nu ca pe o podoabă oarecare și nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul „obiect” intră și troițele, de mare frumusețe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curțile bisericilor și ale oamenilor, în munți și pe dealuri etc. Trebuie cultivată și această tradiție, cu grija ca troițele să fie confecționate cu același bun gust ca și celelalte cruci și cruciulițe.

Crucea ca semn de închinare

Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinților Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii și păgânii care intrau în creștinism prin Taina Botezului și a Mirungerii erau însemnați sau pecetluiți cruciș pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul și cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu și Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim „În numele Tatălui” și ne însemnăm la frunte; „și al Fiului” și ne însemnăm la piept; „și al Sfântului Duh”, însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; „Amin” - lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare și când ne sculăm, ­înainte și după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiță, când suntem ispitiți sau speriați de un duh rău etc. Pe scurt, „la fiecare pas și la fiecare faptă” - cum spune Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea (De corona militis). Este „semnul prin care ne despărțim cei credincioși de necredincioși și ne recunoaștem”. (Pr. Vasile Puicar)