Anatomia sfințeniei

Închinarea la sfintele moaște nu este nici idolatrie - cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”.

Nu este idolatrie, pentru că noi nu cinstim pe sfinţi sau sfintele moaşte în sine. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei. Harul dumnezeiesc poate sălășlui într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu sfinte moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, pe Cel Care se „odihneşte întru sfinţii Săi”. Minunile care se întâmplă celor care se închină cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, da!, ele se petrec prin mijlocirea sfinţilor ale căror moaște le cinstim. Cei care contestă această lucrare nu fac decât să-L „limiteze” pe Dumnezeu, să-L facă „neputincios” în a lucra în și prin creația Sa.

Pe de altă parte, a acuza de obscurantism pe aceşti pelerini, a eticheta închinarea lor la sfintele moaşte drept un gest „macabru” făcut de „pupători de oase”  denotă un alt tip de îngustime. Aici e lesne de sesizat o viziune strict anatomică asupra omului care n-ar mai valora, după moartea sa, mai mult decât suma elementelor chimice din care este alcătuit corpul său (sau cadavrul, cum i se mai spune). Denotă o înjosire a trupului, o negare a demnităţii acestuia sau, în orice caz, o „excomunicare” a sa din relaţia cu sufletul.

Trupul şi sufletul nu pot fi abordate separat pentru că aparţin, în egală măsură, unui aceluiași om. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, insistă asupra legăturii strânse dintre suflet şi trup care se menţine chiar şi după temporara lor despărțire: „După moartea trupului, sufletul nu se mai numeşte simplu suflet, ci suflet al omului şi suflet al unui om anume. (...) Trupul e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman din pricina nașterii. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului și trup al unui oarecare om, chiar de se corupe și se dizolvă în elementele din care este. (...) În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se drept ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt părți ale întregii specii umane, înfățișează și aducerea lor împreună la existență și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevătămând în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci nu e cu putință peste tot a afla sau numi vreun trup sau suflet în afară de relația dintre ele”  (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, EIBMBOR, 1983, p. 100). Din acest punct de vedere, expresia trup neînsuflețit nu are acoperire teologică. Cel puțin, nu una totală. Pentru că, deși sufletul se desparte de trup, el continuă să rămână într-o legătură cu acesta, nu este o ruptură completă și radicală. De aceea este și reversibilă „ruptura” la învierea de obște.

Paradoxal - sau nu -, taman cei care contestă sfinţenia moaştelor dau trupului, în această viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman. Dispreț care culminează în susținerea incinerării în locul îngropării trupului. O inconsecvenţă jenantă, explicabilă printr-o viziune materialistă, reducționistă asupra vieții umane. Numai credinţa într-un Dumnezeu al Cărui Fiu a luat firea omenească şi S-a întrupat poate fi sursa unei concepţii sănătoase asupra trupului nostru. Trupul este menit să ne slujească, în viaţă, iar la moarte să fie ca o sămânţă aşezată în pământ până la obşteasca înviere. Atunci, sufletul nostru se va uni iarăşi cu trupul de care este legat doar că, de data aceasta, trupul va primi alte însuşiri decât cele pe care le are acum, fiind unul „nestricăcios”. Ca un fel de anticipare a acestei învieri, ca o pregustare, Dumnezeu ne-a lăsat până atunci sfintele moaște.