Cum îl poate sluji preotul pe cel bolnav

Boala este o suferință, dar și un mare dar, făcut celui păcătos (ca să se pocăiască), dar și celui sfânt (ca să se desăvârșească). Din păcate, acest mare dar nu este înțeles de mulți.

Nu oricine trece prin ispită devine mare înaintea lui Dumnezeu, ci doar cei care vor înțelege, cu ajutorul ei, nu atât istoria și contextul social, cât, mai ales, realitatea concretă a sinelui, rostul bolii pe care o rabdă, chiar și dacă nu se poate ridica la înălțimea chemării, uimindu-se de măreția darului și de nimicnicia proprie.

Rolul principal al preotului este mângâierea celui suferind, nu numai prin prezență și rugăciune, ci mai ales prin lămurirea sa în legătură cu marele dar pe care l-a primit. Bolnavul nu este un oropsit al sorții, ci un om iubit de Dumnezeu, asupra căruia Acesta S-a aplecat cu o dragoste specială. Pe lângă Sfântul Maslu, este strict necesară Taina Sfintei Spovedanii, care, de multe ori, duce chiar și la vindecarea minunată a celui suferind.

Nu am spus Sfânta Împărtășanie, deși Aceasta, dacă este administrată corect, este Cel mai mare dar vindecător pe care îl poate primi cineva, fiindcă împărtășirea cu Sfintele Taine presupune o împreună-lucrare vrednică de Ele. Dacă numai Ea Singură, administrată oricui, ar vindeca de bolile sufletești și trupești, atunci marii păcătoși, mai ales, ar fi primii împărtășiți din Sfânta Biserică, dar, după cum vedem, în învățăturile Sfinților Părinți, tocmai ei sunt opriți să se împărtășească pentru mulți ani, până când reușesc să se curețe de patimi și să ajungă în stare de o reală și sobră împreună-lucrare cu Sfintele Taine.

Vedem astăzi o avalanșă de boli grave și ciudate, tocmai fiindcă am fost acaparați de moda occidentală de a ne împărtăși des și fără pregătire, confirmând, încă o dată, cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Cor 11, 27-30).

Preotul mai are de înfruntat o situație caracteristică vremurilor noastre nelămurite. Există două descentrări pregnante, referitoare la atitudinea față de medicină a celui bolnav, pe care duhovnicul este dator să le lămurească cu minuțiozitate, fiindcă ele pot duce la agravarea bolii și la pierderea mântuirii, prin înșelare duhovnicească. Este vorba fie de respingerea tratamentului medical (uneori în totalitate), fie de idolatrizarea lui, uitând cu totul de componenta dumnezeiască a vindecării.

Alături de rugăciuni de vindecare și Sfântul Maslu, primul lucru pe care trebuie să îl facă un preot este o Sfântă Spovedanie minuțioasă, generală și din copilărie, fără să se dea bătut în fața bolnavilor aflați pe patul de moarte, care sunt într-o stare mult prea gravă pentru a putea vorbi. Trebuie lucrat și în sens „profilactic”, credincioșii făcuți să conștientizeze importanța spovedaniei și să fie obișnuiți cu ea, încă de când sunt în putere și sănătoși, căci cea mai mare și puternică armă a diavolului, în această privință, este amânarea. Un alt aspect, la fel de însemnat, sunt rudele bolnavului, care, de nenumărate ori, prinse în panica momentului, nu vor să-i aducă acestuia un preot, fiindcă își închipuie că Spovedania și Împărtășania ar fi gesturi ultime, asociate numai cu moartea.

De aceea, ca preoți, suntem chemați să avem o deosebită grijă ca fiii noștri duhovnicești să fie încredințați de marea milă a lui Dumnezeu, ce li s-a dat prin boală, și să-I mulțumească pentru toate, în toate învinovățindu-se pe sine și rămânând neclintiți în credința în purtarea Sa de grijă.