Dragostea care dă curaj

În bucuria indescriptibilă a veştii celei bune că a Înviat Iisus Hristos s-au uşurat inimile noastre de frământările lumeşti în modul tainic şi neştiut precum s-a prăvălit piatra de la mormântul Său. Acea piatră care îngrijora femeile mironosiţe că le-ar putea fi motiv de poticnire în dorinţa lor de a unge trupul Domnului cu miruri de mare preţ, neştiind că mormântul era deja gol şi necunoscând că prin moartea Sa, Hristos biruia moartea. De aceeaşi piatră, însă, şi-au izbit neliniştea de vreme ce nu s-au lăsat descurajate, ba chiar s-au arătat mai curajoase decât toţi ucenicii Mântuitorului. Şi, totuşi, de unde atâta tărie în simplitatea acestor femei?

Neştiutoare, dar nu ignorante, pentru femeile purtătoare de mir esenţial era scopul, acela de a unge trupul Domnului cu miresme, şi nu modalitatea în care îl puteau atinge. Obstacolul pietrei, aparent important, devine secundar, iar acest tip de raportare arată că imboldul în acţiunea lor provenea din inimă, şi nu din minte, din raţiunea care ar fi putut concepe planuri pentru siguranţa îndeplinirii celor propuse. Au pornit dis-de-dimineaţă purtând miresmele de mare preţ, ale căror arome izvorau nu atât din materialitatea mirului celui scump, cât mai ales din văpaia iubirii faţă de Iisus Hristos. Se învolbura în inimile lor focul dragostei care topeşte orice temere şi, astfel, aduceau jertfa cu adevărat plăcut mirositoare Domnului. Din dragostea pentru Hristos le izvorau curajul, disponibilitatea iraţională de a înfrunta orice primejdie sau inconvenient, iar răsplata a fost mare şi neaşteptată: au devenit mărturisitoare ale Învierii, primele care s-au învrednicit de întâlnirea cu Însuși Hristos Cel înviat din morți.

De atunci, mironosiţele s-au făcut exemplu autentic de viaţă curajoasă femeilor creştine din toate timpurile, şi nu numai lor. Modelul purtătoarelor de mir, centrat pe dragostea neclintită şi necondiţionată faţă de Iisus Hristos, pe mărturisirea Lui în orice împrejurare, oricât de potrivnică, poate să fie doar urmat întocmai, şi nu reinventat sau reactualizat, în termenii pe care contemporaneitatea îi consideră adesea aplicabili şi formelor de manifestare a spiritualităţii creştin-ortodoxe, cu permisivitatea subînţeleasă a unor eventuale modificări, adaptabile la noul context. Acest model al dragostei din care se revarsă curajul mărturisirii lui Hristos rămâne veşnic funcţional, deoarece Cel iubit de mironosiţe este veşnic.

Într-adevăr, ceva este schimbabil şi chiar necesită transformări profunde, şi anume inima noastră. Dragostea aceasta, a mironosiţelor, se aprinde doar în inimile pregătite să-L primească pe Iisus Hristos. Este o dragoste statornică, şi nu ocazională. Ea nu provine din multa ştiinţă, din gândire reflexivă, competenţe profesionale sau din înălţimea staturii sociale, ci din inimă curată. Văzându-le lucrând la înfrumuseţarea sufletului, Mântuitorul a împlinit schimbarea mai presus de puterile omeneşti asupra inimilor acestor femei purtătoare de mir, făcându-le iubitoare şi compătimitoare. Aşa s-a rostogolit piatra şi au fost chemate în mormânt, în inimă, acolo unde l-au întâlnit pe Hristos Cel înviat din morți.