Sfinții români de ieri și de azi, nestemate ale credinței poporului

În unele Biserici Ortodoxe Autocefale, duminica imediat ­următoare celei închinate Tuturor Sfinților este consacrată pomenirii sfinților locali.

În Biserica Ortodoxă Română, instituirea acestei sărbători a fost posibilă doar după căderea regimului comunist, când la scurt timp de la ivirea miresmei duhovnicești netăinuită, în 1992, au fost canonizați mai mulți sfinți români.

Acum, în plină libertate de exprimare a credinței, vorbim adesea de „locuri sfinte”, „lucruri sfinte”, „lăcașuri sfinte”, mărturisind că respectivele realități au primit pecetea darului Sfântului Duh. Poporul român a primit de la Sfântul Apostol Andrei moștenirea duhovnicească a sfințeniei, impregnând-o în ADN-ul undelor sufletești, dăruit peste veacuri generațiilor următoare.

Dintotdeauna poporul român a înțeles că darul cel mai de preț pe care îl are este sfințenia. Într-o lume copleșită de complexitatea sistemelor electronice, când suntem la un click sau o atingere distanță de chipurile sau realitatea vizuală, sau chiar tangibilă, a celuilalt, e aproape firească întrebarea cum putem descifra și recepta prezenţa sfinţilor în viaţa noastră sau cum putem simți sfințenia mai de aproape.

Multe dintre modelele de succes și brandurile contemporane sunt învăluite prin excelență de lumina ecranului. Uneori societatea contemporană trăiește într-o dedublare.

Hristos este mărturisit peste tot și în toate, dar, în același timp, în viața politică, economică, culturală, socială, funcționează criterii și judecăți exclusiv seculare. Așadar, mai mult ca niciodată, avem nevoie să învățăm de la sfinții noștri că mărturia doar în cuvânt nu este suficient de credibilă.

Încercarea zilnică, zgomotoasă, a liderilor de opinie, mărturisitori online cu mai multă sau mai puțină practică de cult, nedispuși nici măcar să-și dezvăluie propria identitate, de a surprinde aceste realităţi și a le exprima adesea din boxa nevăzută a acuzatorilor, presupune multe ispite, cum ar fi aceea a prezentării triumfaliste, cu un oarecare efect de rebound, neexprimând smerenia, sensibilitatea și discreția specifice viețuirii sfinților.

E drept că bogăţia sfinților râvnitori și lucrători smeriți în cele ale credinței - răbdarea, credinţa, dragostea, jertfa, ascultarea și dreapta viețuire - este un dar care nu poate fi surprins în cadre și cuvinte grăbite.

Cei care aleg modelul reclamei de orice fel săvârșesc majoritatea faptelor având în vedere felul în care imaginea lor este percepută în ochii celorlalţi. Îndreptăţirea permanentă de sine prin raportarea la cei care greșesc nu face altceva decât să așeze înainte un drum al standardelor amăgitoare.

Elanul ctitoricesc providențial al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care dăruiește cu înțelepciune poporului român binecredincios Catedrala Națională, prea mult dorită de Întâistătătorii Bisericii ­neamului nostru, a fost împodobit în Anul Centenar al Patriarhiei Române prin proclamarea oficială a unor sfinți duhovnici și mărturisitori români din secolul al XX-lea.

Modelul acestora ne cheamă la simplitatea, curăția sufletului și a minţii. Când aflăm la un sfânt înţelepciune, la altul dreptate, la altul bunătate, la altul blândeţe sau cuvioşie, Îl aflăm pe Hristos Însuşi cu specificul şi armonia mădularelor Trupului Său. Închinându-ne cu evlavie, nădăjduim că sfinții vor picura peste cele ale noastre, amestecate cu slavă și amăgire, cu așteptări și neîmpliniri, smerenia și discreția lor, din viețuirea lor dreaptă, daruri firești ale duhului Bisericii noastre strămoșești.