Ultima noapte a lui Mihai Viteazul

Peste două zile, adică la 9 august, se vor împlini 425 de ani de la moartea marelui domnitor al Țărilor Române, Mihai Viteazul. Există o zicală la noi, la români, care spune așa: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc și singur”. Aceste înțelepte cuvinte s-au verificat în istoria noastră de sute de ani la toate nivelurile, de la vlădică până la opincă. Ca să exemplificăm cu doi lideri politici de primă mână și pe care îi comemorăm în acest an cu cifre rotunde, voi da aceste nume: Tudor Vladimirescu și Mihai Viteazul. Primul a fost ucis de aliații greci din Eteria ortodoxă, Iordache Olimpiotul și acoliții săi, în urmă cu 205 ani, iar al doilea, Mihai Viteazul, a fost martirizat de soldații occidentali creștini, aflați sub comanda generalului italian de origine albaneză Giorgio Basta, omul Papei și al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. Dacă Tudor Vladimirescu avea conștiința sfârșitului său pământesc foarte pregnantă, mărturisind într-o scrisoare: „Când am plecat din Oltenia spre București, mi-am dat seama că am îmbrăcat cămașa morții”, al doilea, Mihai Viteazul, un spirit vizionar incurabil, nu a realizat cât de mult îi deranjau pe vecinii creștini calitățile sale militare de strateg și lider politic al Balcanilor. Papa, ungurii, polonezii, austriecii, toți se temeau și îl urau în aceeași măsură, chiar dacă el, cu sângele lui și al soldaților săi, apăra creștinătatea de turcii cotropitori.

Dar să rememorăm faptele așa cum s-au petrecut, povestite cu detalii din cronica maghiară a lui István Szamosközy. În zorii zilei de 9 august 1601 (ora 5 dimineața, era tot o zi de duminică), în cortul lui Mihai Viteazul, așezat în mijlocul taberei de la Câmpia Turzii, au intrat patru soldați, doi valoni (belgieni) și doi nemți, comandați de căpitanul lor, numit Beaury. Doi aveau la ei muschete, ceilalți doar săbii și halebarde. Mihai i-a întâmpinat cu «Bine-ați venit, voinicilor», dar Beaury a scos sabia și i-a zis domnului român: «Ești prizonier». Voievodul a spus: «Nicidecum!» și a încercat să se apere, dar a fost împușcat în mâna cu care ținea spada. Atunci, Beaury i-a înfipt sabia în piept, iar un valon l-a împușcat de la spate pe Mihai, care s-a prăbușit. I-au tăiat capul, l-au dezbrăcat complet și au început să-i taie șuvițe de piele de pe spate până la brâu, pe care le-au luat ca suvenir. Apoi au ieșit din cort, i-au împușcat și calul, așezându-i trupul pe cadavrul animalului. Corpul de oaste al lui Basta, în număr de 300 de soldați, s-a retras în grabă, fără pierderi, fiindcă românii erau buimaci de somn. Cam acesta a fost filmul morții lui Mihai Viteazul.

Rămân totuși două mari întrebări fără răspuns. Unde erau gărzile voievodului când au intrat occidentalii în cortul său? Se știe că la domn nu intra oricine, oricând. Erai anunțat, dacă erai acceptat, intrai însoțit și neînarmat. A doua întrebare este aceasta: cât de somnoroși au fost românii încât pușcăturile muschetelor nu i-au trezit? Mihai avea căpitani foarte loiali, pe frații Buzescu, Radu și Preda, pe Baba Novac și un secui, Székely, în care avea multă încredere. Nimeni nu poate răspunde ce s-a petrecut. Mihai nu dormea la acea oră, în dimineața zilei de 9 august, ci în cort se mai aflau Rákóczi și încă un comandant militar, ei pregătind campania din Moldova, căci Movileștii se întorseseră cu oastea polonă pentru a-și recăpăta drepturile. Mihai și Basta nu au fost niciodată prieteni. Basta era mai mare cu opt ani decât Mihai Viteazul, care a murit la 43 de ani. Se bătuseră la Mirăslău în 1600 și Basta câștigase atunci, fiindcă avea o armată modernă, iar Mihai nu a intrat în luptă. Dar nici el nu a sfârșit bine. Pus guvernator în Transilvania, a început să-i spânzure pe nobilii maghiari recalcitranți, încât ungurii i-au comunicat lui Rudolf următoarele: „Ia-ti casapul înapoi la Viena, că altfel ți-l trimitem noi în sac”. Rudolf l-a retras pe Basta și i-a dat posesii în Austria și Boemia. Basta a murit în 1607, la vârsta de 57 de ani, cu un renume de mercenar cinic și proscris. Mihai, în schimb, rămâne figura legendară a istoriografiei noastre medievale, cântat în creațiile populare anonime. „Auzit-ați de-un Mihai/ Ce sărea pe șapte cai,/ De striga Stambulul: Vai!” și în poezia cultă românească „Pașa Hassan”, scrisă de George Coșbuc: „Sălbaticul vodă e-n zale și fier/ Și zalele-i zuruie crunte./ Gigantică poart-o cupolă pe frunte/ Și vorba-i e tunet, Răsufletu-i ger,/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer./ Și vodă e-un munte.”