Greşeala generalului

Astăzi este ultima zi când avem posibilitatea să mai auzim rostindu-se în slujbele Bisericii rânduiala atât de des întâlnită în Postul Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Frumoase şi cuprinzătoare cereri, în această rugăciune scurtă! Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia cerurilor. Energii spre alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.

Ultimele două cereri, încununare a celor de dinaintea lor, sună aşa: „Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“. Vederea greşelilor înseamnă de fapt recunoaşterea lor. Această cerere reprezintă apelul creştinului către Fiinţa supremă pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufletului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, unde s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Cea de-a doua cerere reprezintă un ecou din rugăciunea Tatăl nostru, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Iertarea greşiţilor implică fără doar şi poate neosândirea lor.

Povestea de astăzi ne vorbeşte despre cât de mult greşim atunci când nu iertăm. John Wesley, un cunoscut predicator britanic care a trăit în secolul al XVIII-lea, călătorea odată în diligenţă cu un general care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Subordonatul îi greşise desigur cu ceva, dar îşi ceruse imediat iertare. La gestul umil al servitorului, generalul a răspuns foarte mânios: „Nu iert niciodată!“ Wesley a intervenit în discuţie şi a încercat cu fineţe să-l scoată pe superiorul militar din eroarea în care se afla: „Înseamnă, domnule general, că dumneavoastră nu greşiţi niciodată!“ Generalul şi-a plecat capul în jos. Înţelesese că greşea chiar în momentul când nu ierta pe cel care-i ceruse iertare. (Pildă adaptată de Augustin Păunoiu din volumul „Tâlcuri noi la texte vechi“, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)