Ana Comnena sau durerea ambiției neconsolate

Părinții au tot timpul așteptări de la copiii lor. Este un fapt firesc care le demonstrează continuitatea familiei pe care au întemeiat-o împreună și a moște­nirii spirituale, culturale și, în unele cazuri, financiare, pe care copilul o va prelua și, în teorie, o va îmbogăți la rândul lui cu propriile realizări. Nu este nimic rău în a avea așteptări realiste de la urmașii tăi, în deplină con­cordanță cu firea acestora, cu realele lor calități, nu cu cele pe care ți-ar plăcea să le aibă, însă o problemă reală apare atunci când ai așteptări mult peste ceea ce copilul poate spera că va obți­ne ca rezultate pe viitor. Gre­șeala fundamentală – care pune punctul final pe dezastrul de mai târziu, adică acea zi când copilul s-a maturizat și știe în sinea lui că nu va împlini aceste așteptări – este să îl ambiționezi de mic spre un scop nerealist. Un astfel de caz este și cel al Anei Comnena, fiica împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118).

Ana Comnena a fost rodul unei căsătorii „de alianță” între Alexios I Comnenul și Irina Dukas. Dukașii și Comnenii, familii aristocratice de înalt rang, fuseseră adesea în conflict, iar ura reciprocă le împiedicaseră să obțină rezultate politice semnificative. Însă, odată cu această căsătorie, cele două familii au învățat să coabiteze, obținând puterea supremă în Bizanț prin înscăunarea lui Alexios I. Încă de mică, Ana Comnena a fost considerată drept urmașa de drept a lui Alexios I, cel puțin până la nașterea fratelui ei, viitorul împărat Ioan al II-lea Comnenul. Așa cum se întâmplă în multe căsnicii unde soții nu se potrivesc prea mult, Irina Dukas se regăsea mai mult în fiica ei, iar Alexios I Comnenul, în fiul său. Ana Comnena a visat, așa­dar, încă de mică la faptul că, într-o zi, va ocupa ea însăși tronul Imperiului Bizantin. Însă, după moartea tatălui său, tronul a intrat în stăpânirea fratelui ei mai mic, atât spre disperarea și supărarea ei, cât și, surprinzător, a mamei sale. Irina Dukas s-a consolat până la urmă cu faptul că, deși Ana nu a ajuns pe tron, totuși acolo se află un alt copil al ei. Fiica ei însă a trăit toată viața această perpetuă dezamăgire de a nu fi ocupat ea însăși cel mai înalt loc în imperiu. Așa cum mărturisește ea însăși: „Lacrimile izbucnesc înaintea cuvintelor, mă tulbur vorbind și înși­rându-i pe cei nerecunoscători, dar îmi stăpânesc limba și inima care mi se zbate și îmi spun fără încetare aceste vorbe ale poetului: «îndură, o, inima mea; ai îndurat și altele, mai rele» (cf. Odiseea 20, 18)” (Ana Comnena, Alexiada, vol. II, trad. de Marina Marinescu, pref., tabel cronologic și note de Nicolae-Șerban Tana­șoca, București, Ed. Minerva, 1977, p. 269).

Ratarea unei ambiții, descoperirea unei noi vocații

Totuși, Anei Comnena i se cuvin și multe cuvinte de laudă. Spre deosebire de majoritatea copiilor care nu-și împlinesc ambi­țiile pe care părinții le-au sădit încă din copilărie în ei, Ana s-a reorientat către o altă carieră, și anume cea literară, chiar dacă această dezamăgire a marcat-o sufletește. A fost prima femeie din Imperiul Bizantin care a scris o cronică istorică. Intitulată Alexiada, aceasta prezintă istoria domniei tatălui ei, la care a ținut foarte mult și pe care l-a iubit necondiționat, chiar dacă acesta nu a ales-o ca urmașă la tron. Cultura ei deosebită, dublată de o inteligență remarcabilă și un stil ales, a consacrat-o ca un nume important în istoria Imperiului Bizantin. Istoricul francez Charles Diehl spunea: „Ambiția umple jumătate din viața ei; literatura consolă restul, de altfel destul de imperfect, căci decep­-ț­iile și pizma o făcură profund nefericită. Și tocmai această trăsătură formează originalitatea și interesul figurii Anei Comnena, de a fi fost, în același timp, în Bizanțul complex în care a trăit, o femeie politică și o femeie de litere” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 2, trad. de Ileana Zara, București, Ed. pentru literatură, 1969, pp. 87-88).

Subiectul asupra căruia ar trebui să medităm este dacă nu cumva cerem mult prea mult de la copiii noștri și, din dragoste față de ei, nu mai reușim să-i cunoaștem așa cum sunt de fapt. Ana Comnena a suferit toată viața ei de pe urma așteptărilor nerealiste ale Irinei Dukas, mama ei. Însă faptul că ai o anumită ambiție în vederea atingerii unui scop nu înseamnă și că dispui de vocația necesară pentru a te folosi de rezultatul final. De aceea, să învățăm ceva din exemplul Anei Comnena: dacă nu poți împărăți ierarhic, nu te întrista, învață să împărățești măcar peste propriile patimi și caută voca­ția ta reală. Ambiția și vocația sunt două elemente total diferite...