Chemarea Crucii, calea renunţării şi discreţiei totale

În Duminica a treia din Postul Mare, noi, toţi creştinii, primim o chemare radicală de a ne apropia de lumea lui Dumnezeu, de însuşi Mântuitorul Hristos, de a ajunge să intrăm pe poarta cea strâmtă, dar primitoare a Împărăţiei. Chemarea Mântuitorului Hristos, adresată în mijlocul Postului Mare: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34), este o chemare care nu vine din partea unui mai-mare pământesc sau a unei instituţii importante din lumea aceasta. Este o chemare oarecum străină pentru noi din perspectiva scării de valori la care ne raportăm adesea, din perspectiva elitelor sociale, mai ales pentru că acest tip de chemare şi de apropiere este total diferit pentru ordinea sau dezordinea lumii de azi.

Nestrăini de importanţa apropierii de lumea lui Dumnezeu, acest demers aparent simplu la care suntem chemaţi devine anevoios pentru fiecare în parte, mai ales pentru faptul că, de cele mai multe ori, orice persoană încearcă să-şi apropie, să şi-i facă prieteni pe cei care îi aduc bucurie, pe cei care îi fac pe plac într-un fel sau altul. Nici o neputinţă şi nici o povară a oamenilor nu ne fac plăcere. Nu căutăm în mod special să ne apropiem de cei bolnavi, de cei săraci, de cei neliniştiţi sufleteşte. Zarva nesfârşită de la serviciu şi agitaţia cotidiană, regulile sociale, aşezate de cele mai multe ori împotriva bunului-simţ, sunt argumente inepuizabile şi de neclintit pentru lenevirea întregii noastre fiinţe într-o lume în care nici nu mai ştim cum trebuie să fim, cui trebuie să răspundem şi de cine sau de ce să ne lepădăm.

Suntem foarte trişti când nu reuşim în proiectele noastre, iar această tristeţe vine tocmai pentru că nu concepem să ne lepădăm de ambiţii, de dorinţe personale, să ne lepădăm de cele ale noastre, de sinele nostru. Nu facem schimbarea esenţială. Nu facem schimbarea de orientare dinspre această epuizată lume înspre lumea duhovnicească, înspre lumea lui Dumnezeu.

Chemarea lui Hristos, care aşteaptă un răspuns liber al nostru, este o invitaţie la înţelegerea nevoii de creştere a capacităţii de a purta crucea, de a înţelege şi de a duce suferinţa, pentru că de multe ori starea bună din această lume nu echivalează în mod necesar cu vindecarea, cu sănătatea omului întreg. Tulburaţi fiind de patimi, îi tulburăm şi pe cei din jurul nostru şi de aceea, de multe ori, viaţa din familie, din diverse instituţii sau echipe de lucru, de peste tot, este ca un iad, din cauza ambiţiilor nestăpânite, a mâniei sau a altor mici dumnezei falşi, înşelători şi amăgitori de care ne-am alipit şi nu vrem sau uneori ne este cumplit de greu să ne lepădăm.

Dacă nu reuşim să lepădăm gândul că eu sunt suficient mie însumi, dacă nu renunţăm la convingerea că eu cu ale mele bucurii, cu plăcerile mele, cu proiectele şi idealurile mele, cu preocupările mele îmi sunt sensul propriei mele existenţe, avem puţine şanse să ne apropiem de realităţile dumnezeieşti, să urmăm cu adevărat lui Hristos. Stăm departe de Hristos amăgindu-ne că suntem botezaţi în numele Lui, că trăim în numele lui, că Îl slujim, după socoteala noastră, dar refuzăm să părăsim omul cel vechi, îndreptăţindu-ne permanent, abandonând cuvântul Evangheliei la nivel de vorbă vânturată.

În lumea aceasta a socializării tehnicizate, a comunicării şi a marketingului productiv suntem invitaţi să lepădăm logica omenească şi calea omenească, să lepădăm criteriul vizibilităţii şi să primim logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască, a renunţării şi a discreţiei totale, care duc la o lepădare adevărată şi la o urmare adevărată, urmarea lui Hristos, care ne poate aduce bucurii mai autentice, chiar dacă uneori nu foarte vizibile cu ochii trupeşti.