Constantin Palama, senatorul bizantin cu darul rugăciunii inimii

„Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17). Acest sfat al Sfântului Apostol Pavel a fost urmat cu acrivie de mulți monahi și monahii de-a lungul istoriei bise­ri­cești, însă, de asemenea, și de mulți credincioși care trăiau în lume. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa” - rugăciunea inimii sau a minții, așa cum mai este numită - a fost rostită în taină atât sub porticele frumos împodobite ale mănăstirilor bizantine și în chiliile modeste ale acestora, cât și în casele mai sărăcăcioase din provincie sau în vilele somptuoase din interiorul Constantinopolului. Rugăciunii inimii i se potrivește orice loc și orice timp, spre deosebire de canonul personal care are nevoie de un spațiu retras și, în mod cert, de o atmosferă liniștită.

Așadar, nu este deloc surprinzătoare scena petrecută undeva la finalul secolului al XIII-lea, într-una din sălile imperiale fastuoase din Constantinopol, la o ședință prezidată de însuși împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328)... Aici se adunaseră toți consilierii acestui suveran evla­vios, recunoscut în istorie pentru bunătatea și viața sa duhovnicească, chiar dacă, din punct de vedere politic, timpul în care a domnit a cuprins multe înfrângeri dureroase și pierderi teritoriale majore. Printre sfetnicii de seamă ai împăratului Andronic al II-lea Paleologul se număra și un senator important pe nume Constantin Palama. Acesta a fost tatăl unuia dintre marii rugători ai Bisericii Ortodoxe: Sfântul Grigorie Palama. La vremea respectivă, Constantin Palama împlinea și funcția de tutore al viitorului împărat Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341), nepotul celui care ocupa la vremea respectivă tronul imperial al Bizanțului.

La o ședință imperială

Scena în cauză, care a fost consemnată în Viața Sfântului Grigorie Palama scrisă de ucenicul acestuia, Filotei Kokkinos (†1379), poate fi ușor trecută cu vederea de cei neatenți la subtilitățile duhovnicești. Împăratul Andronic al II-lea era preocupat de o ches­tiune politică și l-a întrebat pe Constantin Palama ce părere are în acest sens, însă nu a primit nici un răspuns. L-a întrebat din nou, dar nici de data aceasta sfetnicul n-a replicat nimic. Atunci, împăratul s-a uitat cu atenție la Constantin Palama și a observat că acesta era adâncit în... rugăciune. Nu o conversație pasageră, nici măcar o plictiseală acută nu-i mențineau atenția la distanță față de ceea ce se discuta, ci rugăciunea inimii. Constantin Palama era adâncit în lucrarea acesteia atât de mult, încât nu doar întrebarea împăratului, ci întreaga sală, palatul în care aceasta se afla cu toate persoanele din el, orașul Constantinopol, lumea însăși nu mai existau. În locul lor se afla bucuria de a fi împreună cu Hristos. Doar cu Hristos, așa cum, din nefericire, reușim să fim de atât de puține ori în această existență trecătoare. Însă Andronic al II-lea nu i-a luat „neatenția” în nume de rău. A trecut pur și simplu mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Știa că sfetnicul său este un om al rugăciunii...

La ceva timp de la ședința în cauză, Constantin Palama și-a permis să-l mustre pe Andronic al III-lea, nepotul împăratului aflat în funcție, pentru nedreptatea pe care acesta o făcuse unei văduve. Se pare că Andronic al III-lea „uitase” să-i ofere o sumă de bani pe care aceasta o avea de recuperat de la instituțiile statului. Senatorul Constantin Palama a intervenit hotărât și l-a determinat pe nepotul lacom de bani al împăratului să își respecte promisiunea făcută. Iată că și oamenii de rugăciune nu uită să se implice semnificativ și cu multă determinare atunci când situația o cere. Contemplația este utilă în viața spirituală, dar numai atunci când este însoțită de o vie responsabilitate, altfel devine simplă visare.

În zilele noastre, când unii dintre aleșii țării se plictisesc la ședințe, iar alții adorm chiar în timpul acestora, obosiți, fără îndoială, de multele responsabilități pe care le au, să ne amintim de exemplul sfetnicului Constantin Palama și să priveghem duhovni­ceș­te asemenea lui. Totodată, când cei puternici își uită locul și profită de pe urma celor slabi, să fim conștienți că avem datoria de a da un răspuns și de a mustra acolo unde situația o cere. Însă, pentru a le realiza cum se cuvine pe amândouă, să rostim cât de des putem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!”