„Doamne, fă să răsară Soarele!“

O zi lungă la serviciu. Drumul înapoi, spre casă, cu autobuzul. Ora de vârf. Traficul aglomerat. Traseul ne poartă prin gropi şi peste pavaje desfundate. Cerul puţin înnorat.

După câteva ezitări, cobor şi o iau la întâmplare pe străzi. Magazine, cozi, aglomeraţie specifică capitalelor lumii, dar mai ales Bucureştiului. Mii de oameni merg pe jos. Forfotă, patiserii, haine de tot felul îşi aşteaptă cuminţi cumpărătorii. Cumpărători care aşteaptă liniştiţi la coadă deschiderea unui magazin de import cu produse la 3,8 lei, fiecare. Autobuze obosite, pline cu oameni obosiţi.

Piaţa Amzei, gălăgioasă, cu mulţi comercianţi particulari. Ca din senin, o coadă imensă pe un trotuar. Lume de tot felul. Curiozitate spontană: „Ce se dă?“ Raspunsul vine repede: umbrele.

Parcul mic, (Cişmigiu) dar cochet, de pe Bulevardul mare este plin de flori. Plouă deja afară. Plec repede pentru că nu m-am îngrijit să am la mine umbrelă şi nici să îmi cumpăr de la colţul trotuarului. În staţia de autobuz din vecinătatea parcului văd un copil de vreo 12-13 ani care murmură încet o rugăciune: „Doamne, fă să răsară Soarele !“

Mă opresc şi stau de vorbă puţin cu el. O poveste dramatică. Ionuţ este un tânăr fugit dintr-un orfelinat în care a fost uitat de părinţii lui. Are o problemă locomotorie foarte gravă dar are un zâmbet frumos de copil. Destul de vesel, ştie că nu va pleca de acolo decât tot într-un loc asemănător. Lumea în care trăieşte este, pentru el, mai mult imaginară. Îşi aşeteaptă părinţii care i-au promis că se vor întoarce... Nu are nici un prieten şi visează întruna la o hartă sau la un glob geografic. Dacă poţi să treci de inconfortul de a-i sta aproape descoperi că, deşi e amorţit şi nu face deosebire prea mare între sentimente, pe el îl bucură lucrurile simple. Râde când vede un copil mic, un porumbel care se hrăneşte, dar mai ales când iese soarele, căci atunci poate sta liniştit să cerşească un bănuţ. Îşi doreşte foate mult o hartă. De ce? Poate pentru că vrea şi el să se plimbe iar piciorul bolnav îl împiedică.

Câte şanse are să plece din locul acela? Zero. O secundă dacă te gândeşti că ai putea fi tu în locul lui Ionuţ, simţi un gol în stomac.

Plecând din locul acela, mi-am propus să mă reîntorc cu o hartă, să-l ajut pe Ionuţ să călătorească. Spre ruşinea mea, nu am reuşit. Şi câţi au mai trecut oare pe lângă Ionuţ şi ori nu l-au văzut ori nu s-au mai întors cu harta mult dorită?

După o zi plină cu de toate prin furnicarul din Bucureşti, mi-am dat seama cât de departe sunt, alături de distinşii mei concetăţeni, de Hristos.

Îl privim pe Hristos doar ca pe un Dumnezeu bun pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi, pentru înfruntarea bolilor şi a necazurilor. Sau ca pe un Dumnezeu care vrea să mergem duminica la biserică, şi să ne rugăm câteva minute dimineaţa şi seara. Ionuţ este, poate, exemplul că Hristos poate să stea şi vrea să stea cu noi zi de zi, clipă de clipă.

Din păcate, uităm mereu de omul de lângă noi, uităm că omul de lângă noi este pus anume acolo, ca prin el să ne înmulţim iubirea. M-aş fi bucurat dacă mi-aş fi adus aminte de Ionuţ şi de cei mulţi ca el care ne înconjoară. M-aş bucura dacă mi-ar reveni mai des în gând cuvântul din Pateric al Sfântului Antonie cel Mare care zice că „de la aproapele vine şi viaţa şi moartea“.

Dacă ne-am apropia mai mult de paradigma evanghelică ne-am apropia mai mult de cei năpăstuiţi şi am fi, în grabă, ajutătorii lor. Mântuitorul Hristos nu l-a întrebat, nici pe slăbănogul din Capernaum, nici pe cel de la Vitezda, nici pe femeia cea păcătoasă, de păcatele şi de trecutul lor. Dar i-a ajutat imediat pe fiecare. Adevărat că, pentru noi, e foarte greu să fim videcători, dar putem fi (dacă nu suntem ignoranţi ca în exemplul cu Ionuţ) binevoitori, putem fi ajutători, putem fi mângăietori.

Să nu uităm că Hristos a venit în lume ca Mântuitor şi se apropie de noi, oamenii, făcându-se ca aproape al nostru. Se înfăţişează ca flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în închisoare, având, aşadar, nevoie de ajutor, de ospitalitate şi de sprijin. El se află în toţi şi în toate. Nu ne rămâne decât să răspundem la venirea şi întâlnirea cu el. Şi dacă îi vom aduce hrană, adăpost şi ajutor, atunci Hristos Însuşi se va face nouă hrană, ajutor şi adăpost şi va face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi.