Dumnezeu mă iubește așa cum sunt

Un coleg de serviciu, cleric, a vizitat pe credincioșii din parohia unde slujește. A mers cu icoana din casă în casă pentru a vesti Nașterea Domnului Hristos. Mărturia lui a fost una cutremurătoare: e atâta suferință în multe familii, încât sunt fericit când vin seara acasă și îmi îmbrățișez soția și copiii, mulțu­mind lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru că avem ce pune pe masă. Și atunci m-am întrebat: ce mai înseamnă sărbătoarea pentru acești oameni care nu au de nici unele sau sunt bolnavi? Mai pot ei să se bucure când neputința și durerea sunt pâinea lor de zi cu zi? Și am găsit răspunsul în povestea adevărată pe care vă rog s-o ascultați în continuare.

Matei are doisprezece ani și suferă de autism. El n-a putut niciodată să învețe ca frații și surorile lui. Nu știe nici să scrie, nici să citească. El vorbește și reacționează ca un prunc, deși s-a dezvoltat normal din punct de vedere fizic. Merge la o școală specială. Acolo, împreună cu prietenii lui îl întâlnește pe preot și învață despre Iisus Hristos. Este atent. Ce înțelege el oare?

De Crăciun, preotul i-a chemat pe mai mulți dintre acești băieți, printre care și Matei, spre împăr­tășire cu Sfânta Euharistie. Familia întreagă a fiecăruia dintre ei era acolo, lângă copii. Cântau, se rugau, își ofereau mici daruri și mulțumeau lui Dumnezeu.

După Sfânta Liturghie, întreaga familie a lui Matei cu nașii și câțiva prieteni apropiați au luat masa împreună. Încă de la aperitiv, au început să vorbească despre cât de mult le-a plăcut slujba, despre cât de frumos a vorbit părintele. În mijlocul acestei atmosfere de bucurie, nașul a rostit însă un cuvânt neinspirat: „Păcat că acest biet copil n-a putut să înțeleagă ce s-a întâmplat acolo!” Era tocmai ceea ce nu trebuia să spună. Dintr-odată, peste voia bună care domnea la masă s-a așezat tristețea părinților micu­țului băiat. Matei însă știa bine despre ce vorbesc mesenii, despre cine vorbesc. El s-a apropiat de mama sa, și, strângând-o în brațe, i-a spus direct: „Lasă, nu face nimic! Dumnezeu mă iubește și așa!” Și, numaidecât, tristețea a făcut din nou loc bucuriei...

Nu mai e loc de plâns aici, căci Dumnezeu îl iubește și pe acest băiat, nu-i așa? Cum să nu-L recunoaștem pe Hristos în acest copil care-L vestește? Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Este adevărat, această veste bună este de ajuns, căci este de neepuizat. E vestea Iubirii Care Se întrupează și face ca boala și neputința să devină mijloc de apropiere de Cel pogorât din slavă pentru a noastră mântuire.