Gânduri despre pelerini

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Un articol de: Augustin Păunoiu - 30 Octombrie 2013

Scriu aceste rânduri înainte de 27 octombrie, sărbătoarea propriu-zisă a Sfântului Dimitrie cel Nou, când racla cu moaştele cuviosului se afla încă în catedrală. Pelerinajul la Sfântul Dimitrie începuse cumva, fiindcă într-una din dimineţile premergătoare praznicului lumea stătea deja la rând să se închine. Erau oameni sosiţi din alte părţi, nu bucureştenii care vin de obicei zilnic la biserica de pe Dealul Patriarhiei. Am intrat şi eu în şirul de credincioşi care aşteptau cu răbdare să-l salute pe sfântul grabnic ajutător celor în nevoi. Deşi nimeni nu scotea nici un cuvânt, totuşi oamenii de dinaintea mea mi-au vorbit. Mi-au vorbit prin gesturile lor liniştite, prin cuminţenia lor, prin aşezarea lor duhovnicească, mi-au vorbit prin tăcerea lor.

Atitudinea lor era cea care-l caracterizează pe adevăratul închinător, pe omul autentic al lui Dumnezeu. Pe omul liber, care, neconstrâns de nimic altceva decât de iubirea lui Hristos, recunoaşte în ceea ce observă şi trăieşte puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii de lângă mine nu vedeau pelerinajul aşa cum este transmis de media comercială, fie ziare sau televiziuni. Pentru ele, aceste sărbători nu sunt decât prilejuri ca Biserica să adune oameni creduli, naivi, de la care să strângă cât mai mulţi bani. Descrierea făcută de media profană e departe de ceea ce înseamnă pelerinajul. Nu aşa i-am simţit eu pe oamenii care se închinau cu evlavie la moaştele Cuviosului Dimitrie. Nu. I-am văzut pe oamenii aceştia ca pe un şir lung, lung de credincioşi, contemporani în duh cu cei care vieţuiau atunci când ieşea sfântul purtat în raclă pe Podul Mogoşoaiei şi se făcea alai, iar domnul ţării cu întreg divanul său, cu boieri şi domniţe, veneau să sărute mâna sfântului.

Percepţia greşită a multor jurnalişti de astăzi în relatarea corectă a evenimentului bisericesc respectiv îmi aduce aminte de o întâmplare adevărată, petrecută la Mănăstirea Neamţului. O echipă de pictori bisericeşti a fost chemată să restaureze acolo vestita icoană a Maicii Domnului. Nimeni din cei implicaţi în operaţiunea de restaurare nu a fost impresionat peste măsură de cunoscuta icoană. Îi tot dădeau înconjur, neînţelegând cinstirea de care se bucura icoana. Conducătorul echipei de zugravi a îndrăznit chiar să spună că icoana n-ar avea vreo valoare deosebită. Lângă ei, în acel moment era un copil care, auzind aceste cuvinte lipsite de respect cu privire la lucrarea iconografică pe care o studiau, înainte de a începe restaurarea, le-a spus puţin indignat: „Voi nu vedeţi nimic special în această icoană. Şi asta pentru că nu aşa se priveşte o icoană. În faţa ei se stă doar în genunchi“. Cuvintele copilului i-au pus pe gânduri pe pictori. Echipa a ieşit din biserică, unde a rămas doar coordonatorul restauratorilor. S-a aşezat în genunchi şi a privit spre icoană. Din ochii lui au început atunci să izvorască lacrimi de umilinţă.

Tot aşa şi în cazul pelerinajului, ajungem mai bogaţi în harul dumnezeiesc dacă ne apropiem cu smerenie de moaştele sfinţilor.

Întâlnirea celor prezenţi în faţa moaştelor Cuviosului lui Dumnezeu Dimitrie, aşa cum am trăit-o eu, le bucura feţele şi sufletele. Parcă pentru o clipă oamenii uitaseră că trăiesc într-o ţară unde mulţi sunt desconsideraţi, unde demnitatea de om este adesea călcată în picioare, unde respectul faţă de natură este neglijat, unde viaţa nu mai are prea multă valoare. M-am bucurat să intru în acest rând şi i-am cules pe cei din jur ca-ntr-un buchet. Era buchetul lui, al Cuviosului, adus lui Dumnezeu ca mulţumire pentru harul facerii de minuni dobândit de la El, har revărsat acum peste cei veniţi la sărbătoare.

Am plecat din catedrală alt om. Mi-am dat seama că nu e loc pentru deznădejde, ci pentru bucurie. În capitolul 52 din proorocia lui Isaia, la versetul 7, profetul vechi-testamentar spune prin glasul solului de veste bună, a trimisului de pace care dă de ştire mântuirea, următoarele cuvinte adresate Sionului: „Dumnezeul tău este împărat!“

Dacă ştim că Biserica este Sionul, iar sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu, cine mai are a se teme de cineva, aflându-se în casa Împăratului?