Ierusalimul - sipetul comorilor nemuritoare

Te îndrepți spre Ierusalim, venind de la Tel Aviv, sau dinspre Betleem, ori călătorind din pustia Sudului și te ia în stăpânire senzația, chiar dacă drumul scoboară, când șerpuind unduios, când prăvălindu-se prăpăstios, că urci continuu, într-un suiș ce pare fără de sfârșit. Nu duce către un țanc ce încunună un masiv muntos, ci înspre horire de culmi pietroase - ziduri de cetate în toată puterea cuvântului. Între aceste creste, Ierusalimul se arată majestuos cuibărit într-un căuș fabulos. Pe măsură ce înaintezi printre aride înălțimi stâncoase, cu vegetație săracă, arsă de soare, dai deodată de priveliștea neasemuită a unei aglomerări urbane ce-ți ia graiul. Îți zici, privind cu uimire fermecată: Iată, ți s-a dat să ajungi în Țara Făgăduinței! Nu părăsești o clipă inospitalierul ținut al pietrei nezămislitoare, nu ți se aștern înainte îmbietoare întinderi de verde crud, nici somp­tuoase covoare florale, vrăjind retina, nu clipocesc izvoare cristaline și nu cântă paseri măiastre. Ești tot în împărăția pietrei de unde e izgonită viața, care însă aici înflorește miraculos, dăruind privirii o imensă, superbă corolă. Corola de minuni a lumii, căci ce poate fi decât înminunare ca din tainițele amorficității să răsară viață și să ia chipul cel mirabil și nepereche. Florile acestea, cu pulsația lor rece, anorganică, dar și cu vibrația fierbinte a organicului solar, se etalează în toată splendoarea lor înlăuntrul unui sipet, care, ca la o mișcare magică de baghetă, și-a ridicat acoperământul, oferind generos vederii sclipitoarele nestemate, comorile cele fără de trecere și parcă fără de număr. Respirația ți se oprește o clipă și mintea cearcă să priceapă de unde apărut-a acest belșug al frumuseților nemaivăzute. Sorbi cu privirea tot ce se proiectează magnific în față și vrei din toată ființa să nu-ți scape nimic din ceea ce întruchipează veduta sublimă. Bulucirile de zidiri din blocuri de piatră, rafinat șlefuite și modelate, păienjenișul de străzi, ce se învârtejesc într-una, grohotișurile de poveste din văi, precum cea a Chedronului, n-au nici pe departe poeticitate și nici acea policromie seducătoare de privire, dar te cuprind instantaneu într-un halou și încep a toarce firul unor istorii de demult, ce ies la lumină ca din străfunduri. Istorii de totdeauna și pentru totdeauna. Aici, la Ierusalim, scrisul în fibra pietrei e viu de parcă s-ar fi plăsmuit acum. Slovă peste slovă s-a așezat, vorbitoare, trezind imaginația ce se înaripează, dând celui care intră în sfânta cetate puterea atotvăzătoare a timpurilor, care s-au succedat, în toate dimensiunile lor palpabile, ori inefabile.

Aparent cetatea Ierusalimului e babilonică. În realitate se conturează cu limpezimea trasată de vremurile sfințeniei. Și capătă pregnanță și materialitate când pupila îmbrățișează adânc doritoare vederile panoramice din felurite înălțimi, precum cele de pe Sion, din înaltul Muntelui Măslinilor, ori de la Eleon, întruparea întru eternitate a Înălțării la cer. Arunci din aceste puncte de belvedere, sau din altele, năvoadele privirii și aidoma celui care nu vedea și s-a vindecat cu minune dumnezeiască, deodată toate se rânduiesc în scalda luminii taborice. Tulburător moment de contem­plație. Cu ochii cei văzători, dar și cu cei ai minții și sufletului, umbli fără să rătăcești, calci pe drumuri ce nu mai sunt ale închipuirii, ci ale revelației atotcuprinzătoare.

Multe sunt comorile scânteietoare din acest sipet. Dar cele care-ți ating fremătătorul duh într-o lunecare mângâietoare de arcuș al viorii sunt lăcașele sfinte - pietrele cele prețioase ale acestui tezaur primordial al lumii rugătoare. Scânteiază din monturi iscusit meșterite. Se înlănțuie, deși poate departe unele de altele, pe detunate coline, alcătuiesc un colan mirific, ce-i podoaba podoabelor cetății. E o dănțuire euritmică. Pe Eleon, turnul clopotniță al Bisericii rușilor albi, zidită unde s-a aflat a doua oară capul Sfântului Ioan Botezătorul, configurează, prin țâșnirea sa elansată, parcă zborul spre cer al Mântuitorului. În apropiere se găsește locul urcării în tării a lui Iisus. Urma piciorului său dăinuie mărturisitoare sub cope­rișul unui dom ridicat de cruciați pe ruine de biserică bizantină, distrusă de perși în veacul al IV-lea. Pe altă culme cată se­meață spre boltă silueta Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului. În preajmă adastă Foișorul Cinei celei de Taină și Mormântul lui David, topos sacru al evreilor. În cetate, pe platoul căușului, ca miez al acestei horiri, se alcătuiește golgotică Biserica Sfântului Mormânt. Cupolă lângă cupolă și cupolă peste cupolă într-un sanctuar al reculegerii, rugăciunii inimii și început a tot și a toate. Această salbă de nestemate, ce conferă noblețe cetății, se împerechează cu cea a lăca­șurilor sfinte ale evreilor și musulmanilor, făcând din Ierusalim centrul religiilor monoteiste ale lumii.

În acest sipet al comorilor stră­lu­cește în felul ei particular și o zi­dire românească. Pare în acest ză­cământ al frumuseților o Cloșcă cu puii de aur. Este Așezământul Românesc de la Ierusalim. Se află în exteriorul murilor cetății. Izvodirea acestui semn al creștinătății românești de la Carpați și Mare a început a se ivi în prima jumătate a secolului al XX-lea prin strădaniile eroice ale unor jertfitori din neamul nostru, care l-au avut în frunte pe ieșeanul Teodor Burada. Au fost lângă ei, cu binecuvântare și sprijin, Patriarhul Miron Cristea și întreaga suflare a românilor creștini ortodocși. Avatarurile plinirii unui altar românesc la Ierusalim, cu sălaș de popas pentru pelerinii români, au fost multe și grele. Abia în 1975 s-a săvârșit sfințirea și s-a întrupat vrerea. De atunci hagii români, în vremea asta printre cei mai numeroși în Țara Sfântă, se opresc aici ca la un izvor ce potolește setea și dă puterea mersului mai departe întru rotunjirea hagialâcului. Deschid cu emoție poarta și simt cu fiecare pas cum le bate mai tare inima. Încolțește dintr-odată bobul de mândrie în făptura lor. E admi­rația pentru o lucrare aleasă a semenilor lor, o creație a iubirii pentru Dumnezeu, sinteză, în care se regăsesc, condensate, multe dintre juvaierele arhitecturii bisericești din România. Pășesc în ogradă. Intră în Biserica „Sfântul Gheorghe”, se roagă, se închină și dobândesc pe nesimțite sentimentul păcii și tihnei chinoviale de pe tărâmuri monahicești din cuprins românesc. E reconfortant să ieși din zbuciumata tălăzuire a cartierului evreilor ortodocși și să te transpui pe un istm al liniștii cerești. Eu avut-am aceeași impresie când am trecut de poarta Schitului Darvari din București. Eram dintr-odată pe o altă planetă, cea a isihiei. Orașul tentacular, cu nevrozele lui contemporane, se mistuise ca și cum n-ar fi existat vreodată.

În acest duh al armoniei sufle­tești sunt primiți pelerinii români la Așezământul Românesc de la Ierusalim de cei care se grijesc nevoitori de ființarea cuviincioasă a priporului Ortodoxiei noastre din sipetul ierusalimitean, părinți, maici, mireni, în frunte cu arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, fost stareț al Darvarilor, al 17-lea delegat patriarhal în Palestina și Superior al Așezămin­telor Românești în Țara Sfântă. Cuvioșia sa e în misiune aici din 2015. Strădaniile slujitorilor acestui sfânt lăcaș se petrec întru făptuirea bucuriei de a primi mereu oaspeții cei dragi în acest prețios testimoniu de creațiune românească, ce se așază cu smerenie în sipetul de comori ale Ierusalimului. E însemn românesc, vestindu-și prezența în toată cuprinderea Ierusalimului prin fluturarea tricoloră a drapelului nostru, care parcă se unește cu înalturile în zbor învolt și săgetător de pe zidirile rezemând boltirea de azur. Vizita aici se incrustează cu neștearsă amintire. Hagii se întorc mulțu­miți acasă și duc în desaga sufletului o comoară, una de preț. Va sta la loc de cinste, aidoma icoanei din colțul de răsărit al casei, luminând în duhul cetății sacre toate zilele hărăzite de Dumnezeu pe pământ.