Parfum de tuberoze

Primisem un buchet de flori extrem de parfumate şi mergeam pe stradă mustrându-mă în sinea mea că nu le-am lăsat la birou, iar soţul meu va avea de suferit vreo alergie respiratorie din pricina aceasta. Întâlnind o prietenă, i-am întins ei buchetul, dar m-a refuzat, spunându-mi că şi consortul ei are astm, iar în garsoniera lor n-ar mai avea loc şi parfumul acela prea intens. Dar de ce nu duci florile la o icoană a Maicii Domnului dintr-o biserică? Doar aşa, ca o soluţie de a scăpa de ele, nu le pot duce, mi-e ruşine, am zis. În lift, un vecin a admirat bogata mireasmă ce cotropea întregul aer, iar acasă locul superbelor flori a fost direct bucătăria, cu uşa închisă. Să le ducem pe balcon, dar mai bine nu, aerul îmbălsămat ar veni prin fereastra deschisă direct în camere.

În noaptea aceea a venit toamna dintr-odată. Un vânt puternic scotea ferestre din ţâţâni şi ducea departe rufele lăsate la uscat pe balcoane. Rând pe rând, am închis toate geamurile, încât peste noapte în casa bine etanşată parfumul buchetului se insinua prin orice cotlon, străbătând pereţi, desferecând tot ce părea ferecat. Am vrut să le scoatem pe holul blocului, dar ne-am imaginat reacţia vecinilor care ar vedea nişte flori la uşa unui apartament. Dacă ar aduce o lumânare aprinsă, Doamne fereşte!... Am încuiat florile într-o debara ca pe nişte animale neascultătoare şi am mers la culcare. Dar cine putea adormi la gândul că prin somn ar putea veni moartea sub forma unui lasou îmbibat cu miros de tuberoze... Şi m-am perpelit, întorcându-mă pe toate părţile, încercând să aflu o traiectorie neparfumată pentru plămâni. Vezi dacă nu ţi-ai ascultat prietena? Acum tot acest parfum, care este în fond atât de frumos, ar fi umplut văzduhul înalt al unei biserici, ar fi înmuiat hlamidele sfinţilor pe pereţi, şi nu cred că s-ar fi supărat nici Maica Domnului pentru un buchet de flori dăruit aşa, pe negândite... N-am avut cum să nu asemăn parfumul ce cotropea acest loc închis cu acea frământare pe care ţi-o dă păcatul nepocăit. De câte ori n-a dat târcoale teama de a adormi pentru ca nu cumva, în somn, aerul otrăvit al conştiinţei să ne asfixieze? De câte ori nu ne-am eliberat deşertându-ne sufletul la spovedanie pentru ca, desigur, altă dată, să păţim la fel? Dar măcar, deschizând larg ferestrele pentru o viaţă nouă, cu văzduh curat, am promis că aşa ne vom păstra pentru totdeauna. Mereu acest promis "totdeauna" de care uităm la prima ispită mult prea parfumată.