Patru momente de necredință ale poporului Israel

„Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor, Dumnezeu zelos” (Deuteronom 4, 24) Istoria iubirii nemăsurate a Domnului pentru poporul Israel începe cu această declarație hotărâtă, fără compromisuri și care cere, la rândul ei, o credință neclintită, fidelitate, decizia temeinică de a-I urma indiferent de încercări și difi­cultăți. Însă, din toată istoria vetero-testamentară se desprinde numai îndurerarea continuă a lui Dumnezeu, înșelarea încrederii sale, iar în ceea ce privește credința în El, aceasta este doar o simplă amăgire, concretizată în cuvinte triste precum acestea: „Ce să-ţi fac ţie, Israele, fiindcă dragostea ta se risipeşte ca norii de dimineaţă, ca roua care se ia de timpuriu?” (Osea 6, 4).

Ieșirea din Egipt

Odată cu dezvoltarea micii comunități din Egipt, venită aici în vremea când Dreptul Iosif era mare conducător la curtea lui Faraon (cf. Facerea 47, 1-4), atitudinea favorabilă a populației locale față de nou-veniți a ajuns să se schimbe fundamental. La câteva generații distanță, un alt Faraon și curtea sa au considerat că evreii constituie o populație menită să activeze sub o formă de subordonare în teritoriul egiptean, dându-le sarcini grele și chiar încercând să-i extermine, prin uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească (cf. Ieșirea 1, 15-22). În acest context se naște unul dintre marii proroci și conducători ai poporului Israel - o situație deloc rar întâlnită în istoria vetero-testamentară în care ambele slujiri sunt îmbinate și în alte cazuri: prorocul Samuel, regele David - și anume, Moise, care activează la început la curtea lui Faraon. El este cel chemat de Dumnezeu pentru a scoate poporul israelitean din ținutul Egiptului și a-l conduce în țara Canaan. În pofida multor pedepse divine trimise împotriva sa și a egiptenilor, Faraon a refuzat să lase poporul Israel să plece. Însă a fost convins fără dubii în momentul în care fiecare familie egipteană și-a pierdut întâiul-născut (cf. Ieșirea 11, 4-7). După ieșirea evreilor din Egipt, Faraon și-a schimbat gândul și a pornit cu întreaga armată în urmărirea lor. Ajunși în fața Mării Roșii, evreii au trecut prin mijlocul ei, Dumnezeu împărțind-o în două după ce Moise se rugase pentru izbăvirea lor (cf. Ieșirea 14, 15-30). Însă, după eliminarea pericolului egiptean, evreii încep să fie foarte schimbători în ceea ce privește relația lor cu Dumnezeu.

În Cartea Ieșirii regăsim două momente de mare necredință ale poporului Israel: cârtirea legată de lipsa cărnii (Ieșirea 16, 1-13) și închinarea la vițelul de aur (Ieșirea 32, 1-35), în timp ce în Cartea Numerii regăsim răzvrătirea lui Core, Datan și Abiron împotriva preoției lui Aaron și a slujirii lui Moise (Numerii 16, 1-49) și cârtirea care a fost pedepsită cu înmulțirea șerpilor veninoși (Numerii 21, 5-9). Prima dovadă de ne­credință este cea legată de nemulțumirea poporului Israel în privința hranei primite în ­pustie, care consta în mană. Aceasta din urmă era darul lui Dumnezeu pogorât din cer sub forma a „ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios, ca grindina pe pământ” (Ieșirea 16, 14) și care „era albă, ca sămânţa de coriandru, iar la gust ca turta cu miere” (Ieșirea 16, 31). Însă pentru popor, acest dar minunat al Domnului nu era suficient, cu toții doreau carne. De aceea, li s-au trimis multe prepelițe, însă au fost totodată pedepsiți, după cum ni se spune în Psalmi: „Şi a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare. Şi au căzut în mijlocul taberei lor, împrejurul corturilor lor. Şi au mâncat şi s-au săturat foarte şi pofta lor şi-au împlinit-o. Nimic nu le lipsea din cele ce pofteau şi mâncarea le era încă în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât” (Psalmi 77, 31-35). Al doilea mare moment de necredință oferit de poporul Israel se petrece în timpul celor patruzeci de zile în care prorocul Moise pleacă pe Muntele Sinai pentru a primi Tablele Legii. Convinși de faptul că Moise nu se va mai întoarce, evreii îi cer preotului Aaron să le făurească un idol, iar acesta le împlinește solicitarea nesăbuită (Ieșirea 32, 4). Pedeapsa necredinței po­porului Israel este cruntă. Prorocul Moise se întoarce și poruncește ca leviții să-și încingă săbiile la șold și să treacă prin tabără, lovind fără milă pe oricine întâlnesc în cale (Ieșirea 32, 27-28). De asemenea, vițelul de aur este sfărâmat și amestecat cu apă, iar poporul Israel silit să bea amestecul (Ieșirea 32, 20) ca un semn al fărădelegii lor. Aceste două momente arată, în chip simbolic, primele două elemente fundamentale care îndepărtează sufletele de credința cea adevărată: lăcomia pântecelui și închinarea la idoli.

Revolta împotriva preoției lui Aaron

Necredința poporului Israel pare să nu mai cunoască sfârșit în perioada petrecută în pustie, după ieșirea din ținutul Egiptului. Următoarea întâmplare negativă este relatată în Numerii și constă în răzvrătirea câtorva căpetenii ale poporului, respectiv Core, Datan și Abiron. Cei trei, împreună cu familiile lor și numeroși alți oameni, se revoltă împotriva preoției lui Aaron și a slujirii lui Moise. Deși Core făcea parte din seminția lui Levi, care slujea altarului, nemulțumirea acestuia se ridica împotriva slujirii lui Aaron ca mare preot. Invidia și gelozia sa au fost amplificate de revolta lui Datan și Abiron împotriva lui Moise, conducătorul legitim al poporului Israel la vremea respectivă. Revolta se încheie dramatic. Core și cei împreună cu el sunt mistuiți de focul dumnezeiesc, în timp ce Datan și Abiron și cei care îi urmaseră în rebeliunea lor sunt înghițiți de pământ. Însă această întâmplare nefericită nu îi convinge pe ceilalți să devină mai liniștiți. Din contră, cârtirea poporului se înmulțește, fapt care determină pronia divină să trimită asupra lor șerpi veninoși (cf. Numerii 21, 5-9). Ridicarea șarpelui de aramă în pustie devine modalitatea de vindecare pe care Domnul o oferă poporului israelitean prin prorocul Moise. Oricine privea spre acesta se tămăduia de veninul șarpelui care-l mușcase. Așadar, încă de la începutul relației sale cu Dumnezeul cel adevărat, poporul Israel se dovedește mai mult necredincios decât credincios, fapt care reiese și din istoria sa ulterioară, de dinainte de intrarea în țara Canaan, din timpul judecătorilor și al regilor săi. Totul culminează, desigur, cu distrugerea marelui templu din Ierusalim. Despre toate acestea vom face precizări pe larg în cursul materialelor următoare. Însă, ca o concluzie și, poate, o explicație indirectă la aceste dovezi clare de necredință, întâlnite foarte des și astăzi, permanent, până la sfârșitul veacurilor, va răsuna cuvântul dificil al Mântuitorului: „Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Este ușor să-i judecăm pe israeliți ca fiind necredincioși, însă noi, cei de astăzi, suntem oare cu mult diferiți?