Semnificaţii pedagogice ale pelerinajului

Dintotdeauna, omului i-a stat bine cu drumul, cu călătoria, cu de-localizarea - cel puţin din când în când şi din anumite puncte de vedere. "Dorul de ducă" are consecinţe benefice, formative, mai ales dacă este asumat, făcut cu ştiinţă, supravegheat de conştiinţă, "înfăşurat" de voinţă. Una dintre cele mai importante forme de călătorie a fiinţei, prin amploare şi consecinţe sufleteşti, este pelerinajul.

Spre deosebire de alte forme de călătorie, pelerinajul se realizează sub faldurile credinţei (acompaniată de celelalte asumpţii amintite mai sus), care îi este imbold, dar o şi dinamizează, o maturizează, o supune la probă.

Pelerinajul nu se reduce la o simplă deplasare fizică într-un cadru cu valoare spirituală, ci este o mişcare înspre interiorul sufletesc, în ce are el mai autentic şi mai profund. O mişcare interioară care poate prefaţa una mai amplă, cea care vizează întâlnirea cu Dumnezeu.

Întâi de toate, pelerinajul este un gest de fidelitate faţă de reperele credinţei tale, de mărturisire a propriului crez printr-un efort minimal de coparticipare, prin prezenţă, la un mister, în preajma unui însemn religios (sfinte moaşte, un loc sau obiect care are conexiune cu un eveniment spiritual, alt marcator cu semnificaţie religioasă). O prezenţă auto-consimţită, întăritoare, edificatoare în raport cu credinţa ce o exprimi şi cu care te solidarizezi.

În al doilea rând, apare cu pregnanţă conştientizarea scopului acestei deplasări sufleteşti: de trăire adâncă a sentimentului religios, de purificare, de făgăduire - faţă de Dumnezeu, faţă de sine - a unei perfectări viitoare. Pelerinajul este o mişcare ascensională a subiectului în plan valoric în consens cu zările de aşteptare ale edificiului religios, o mutare voită într-un registru motivaţional maxim. Însăşi scopul devine sfinţitor, prin încărcătura de trăiri curate şi registrul de reguli ce acompaniază parcursul acestei dinamici purificatoare.

În al treilea rând, pelerinajul presupune asumarea unui anumit comportament, atât în timpul derulării acestui eveniment, cât şi după încheierea lui. El obligă la o anumită rigoare normativă, la o disciplină interioară, la asumarea şi învingerea unor dificultăţi exterioare (vânt, ploaie, frig) sau a unor cazne sufleteşti (aşteptare, foame, sete). Dar tocmai aceste dificultăţi dau măsura bucuriei, când aceasta se împlineşte, alături şi simultan cu ceilalţi. Conduita nu este doar circumstanţială, ea devine contaminantă - de la alţii spre mine, de la mine spre alţii - şi se prelungeşte dincolo de acest cadru. Pelerinajul instaurează o stilistică de ordin comportamental, la nivelul fiecărei persoane în parte, ce tinde să se reediteze, să se perpetueze în timp.

În al patrulea rând, pelerinajul este o formă de poziţionare a credinciosului faţă de binefacerile sau bucuriile vieţii, cele avute sau cele vrute. Este un eveniment care marchează finalul unui traseu (pelerinajul de mulţumire faţă de bucuriile survenite) sau care anunţă începutul unei noi căi (pelerinajul de invocare a împlinirii unei dorinţe sau de pocăinţă). El se plasează la intersecţia dintre ce a fost (şi rău, şi bine…) şi ceea ce urmează să fie (numaidecât bine!).

În acelaşi timp, pelerinajul este un marcator temporal, un eveniment crucial din existenţa unui individ (cum ar fi pelerinajul la Sfântul Mormânt sau la Muntele Athos), care lasă amprente adânci în memoria sufletească a persoanei. Multe se pot uita, dar contactul şi "imersiunea" într-un perimetru atins de sfinţenie nu se uită nicicând. Existenţa umană capătă cu adevărat sens când este presărată de evenimente nodale, cu încărcătură spirituală.

Pelerinajul mai devine şi o ocazie de întâmpinare şi asumare a semenilor noştri, de co-împărtăşire şi trăire laolaltă a bucuriilor credinţei. Este, nu mai puţin, o formă de rezonare afectivă, prin şi alături de ceilalţi, în perspectiva unei întâlniri alese, unice şi ultime - între persoana mărginită a omului şi Dumnezeu Cel nemărginit.