Timpul Crăciunului

Demult, Crăciunul n-avea început și sfârșit. Se trăia în inimi, ca un ecou prelung al bucuriei de a fi. Azi, bucuria de a fi se tot amână.

În copilărie, pentru mine timpul avea suflet și chip. Era personificarea bunicului. El știa când trebuie începute semănăturile, când ar cam fi trebuit să se curețe via, când or să plece păsările călătoare, când dădea iarna semne că vine. Tăcut și înțelept, deșărta din miraculoasa traistă a anului bucățile de timp potrivite exact timpului lor. Tot el știa și cum trebuie așteptat Crăciunul, cum se cuvine a-l primi și de ce nu trebuie grăbit timpul până la el: „Vai și-amar să rostogolești fără nici un căpătâi zilele până în buza sărbătorii, că ți se prăvălesc toate pe suflet și nu mai știi a te bucura”. Așa spunea și, sub puterea degetului său arătător, cu care ne avertiza, lumea întreagă, cu toate rosturile ei, avea sens, căpăta rotunjime, se înscria în buna rânduială a firii.

Crăciunurile noastre erau simple. În brad puneam an de an aceleași globuri de sticlă, aceeași instalație cu forme de felinare, fără jocuri sofisticate de lumini, ci doar cu un pâlpâit ce-mi amintea de momentele în care se întrerupea curentul. Cu toate astea, mi se păreau fascinante, mai ales noaptea. Le urmăream minute în șir, obosindu-mi ochii cu pâlpâitul lor dezor­donat, și-mi închipuiam că toată magia Crăciunului e eliberată, ca dintr-o cutie fermecată, de luminițele acelea.

Azi, timpul își socotește altfel curgerea. Simplitatea s-a uzat. Termenul a devenit retrograd. Lumea întreagă s-a mutat într-un ecran de telefon, de laptop sau de calculator. Sărbătorile s-au transformat într-o suită de imagini, îmbiindu-ne și pe noi să trecem tot mai frecvent pragul din lumea reală în cea numai închipuită. Acolo, Crăciunul e altfel. Nu miroase a ger, nici a cozonac, n-are haz și nici tâlcuri. Și se consumă cu mult înainte de a fi început. La fel, se întâmplă și în tot mai grăbita lume de lângă noi. Ca și cum o alarmă nevăzută ar suna continuu și ne-ar atenționa ca nu cumva să uităm să bifăm și treaba asta, ca rezolvată, pe agenda rutinei de fiecare zi. Și, bezmetici, înspăimântați de sunetul continuu al alarmei, ne grăbim să prefabricăm până și Crăciunul, să fie acolo, gata făcut, numai să nu-l ratăm.

Marile magazine scot pe rafturi stocurile de mărfuri dedicate sărbătorii încă de la jumătatea lunii octombrie, într-o întrecere contra cronometru de a-și câștiga clienți. Atunci sună alarma, se declanșează viteza, se instalează panica de a nu pierde momentul. Apoi, vin la rând reclamele de sezon, târgurile de cadouri, decorarea orașelor, aprinderea festivă a luminilor, aprovizionarea pentru masa pantagruelică din ziua de 25 decembrie. O goană teribilă se instaurează pretutindeni, întețindu-se clipă de clipă, de parcă timpul s-ar comprima subit și ne-ar înghiți și pe noi. Și, vai, cine ar mai sărbători, atunci, Crăciunul...

Prinși în acest tăvălug teribil, uităm să ne bucurăm, uităm să ne amintim de copilul din noi. Uităm de calmul și de farmecul zilelor de odinioară, pe care niciodată, nicăieri nu le mai regăsim în viața noastră de adulți. Uităm de timpul acela unic, în care nu ne împresura nici un gând, în care nu știam ce-s grijile, de timpul ce-și suspenda minutele ca Dumnezeu să poată deschide trăistuța cu minuni a sărbătorii. Uităm, în fine, că toate aceste amintiri numai Crăciunul ni le poate readuce în gând. Că bucățile de copilărie ce rămân în noi sunt un dar al vieții hrănit mai ales din duhul bucuriei Crăciunului.

Când în cele din urmă sărbătoarea vine, deja consumată fiind, ne sperie dintr-odată prea multul timp liber. Ni se pare că-l irosim.

De fapt, uităm că, în mod paradoxal, Crăciunul este o sărbătoare a timpului. A timpului care ne-a fost dăruit, a timpului pe care ar trebui să ni-l dăruim nouă, a timpului de a dărui, a timpului ca răgaz.

Demult, Crăciunul n-avea început și sfârșit. Se trăia în inimi, ca un ecou prelung al bucuriei de a fi. Azi, bucuria de a fi se tot amână..